Teroarea comunistă - Pasiunea pentru limba franceză i-a adus ani grei de temniţă

Written by A consemnat Elena Chiriţă (UZPR). on 03 Mai 2017.

- Interviu cu Micaela Ghiţescu, cea mai apreciată traducătoare din România -

Mesaj: "Vă rog din suflet, nu uitaţi că sunteţi români!"

Fostă deţinută politic, Micaela Ghiţescu, născută în 1931, este licenţiaţă în Filologie şi traducător literar pentru portugheză, franceză, spaniolă, germană şi engleză. Pentru delictul francofoniei a fost încarcerată, timp de 3 ani (1952-1955), în timpul studiilor universitare şi i s-a interzis să exercite o carieră în învăţământ, să călătorească în străinătate sau să fie promovată. După terminarea studiilor, a fost şomeră (1957-1959), apoi muncitoare calificată, traducătoare şi documentaristă la Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi de Cercetări Farmaceutice (1959-1971). Redactor la Biblioteca Centrală Pedagogică (1971-1987), redactor-şef, apoi director al revistei "Memoria". Preşedinte al Fundaţiei Culturale "Memoria". Preşedinte al Secţiei de Traducători a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2006-2009). Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor (2002-2009). A publicat peste 80 de cărţi din literatura portugheză, braziliană, franceză, galiciană, engleză, anglo-canadiană, guatemaleză. Este autoare de cărţi teoretice, ca instrumente de lucru pentru traducătorii literari: gramatici, dicţionare bilingve, dicţionare de proverbe etc. În 2012 a publicat cartea de memorii "Între uitare şi memorie".

Studenta de odinioară, acuzată pentru "crimă de înaltă trădare"

- Mulţi vorbitori de limbă spaniolă şi portugheză, printre care mă număr şi eu, au învăţat cu ajutorul cărţilor, dicţionarelor a căror autoare sunteţi. Puţină lume ştie, însă, că pasiunea dumneavoastră pentru studierea limbilor străine v-a transformat într-o deţinută politic. V-aş ruga să ne vorbiţi despre aşa-numitul "lot francez".

- Am relatat de multe ori povestea asta. Voi încerca să o reiau pentru cititorii dumneavoastră. La mijlocul anilor '40 eram elevă la Liceul bucureştean "Carmen Sylva" şi, împreună cu un grup de colege, frecventam, în afara programului, cursurile Liceului Francez, care funcţiona pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. În afară de profesorii francezi - clasa noastră l-a avut chiar pe directorul liceului, profesorul Marcel Fontaine - mai predau acolo şi câteva profesoare românce. În 1947-'48, în plină ocupaţie sovietică şi instalarea comunismului în ţară, odată cu izgonirea Regelui şi instaurarea Republicii Populare Române, centrele culturale occidentale au fost închise, inclusiv Institutul Francez şi Liceul, iar profesorii străini au fost expulzaţi. Grupul meu de colege, eram 10 - pe timpul acela clasele nu erau mixte -, ne ataşaserăm de director şi de soţia lui care, neavând copii, ne "adoptaseră" într-un fel, adică organizau cu noi serbări, audiţii, excursii etc. După expulzarea lor, am început să corespondăm. Trebuie să menţionez că profesorul Marcel Fontaine, foarte ataşat de România încă din timpul Primului Război Mondial când, ca tânăr ofiţer făcuse parte din misiunea generalului Berthelot şi luptase, printre altele, alături de militarii români, la Mărăşeşti, ajungând în Franţa şi ştiind în ce situaţie rămăsese ţara noastră sub ocupaţie, a înfiinţat şi condus, la Radiodifuziunea Franceză postul de radio pentru România. Pe atunci încă nu exista "Europa Liberă". La un moment dat, pentru orice corespondenţă cu străinătatea - chiar şi simplă, adică nerecomandată - trebuia să prezinţi la Poştă, spre înregistrare, buletinul de identitate. Atunci, profesorii care corespondau şi ei cu Marcel Fontaine au decis ca scrisorile acestea să fie trimise şi primite prin Legaţia Franţei. Cum în anii '50, regimul comunist voia să demonstreze că legaţiile şi ambasadele occidentale, precum şi fostele centre culturale, desfiinţate deja, erau "agenturi de spionaj", şi cum sosise atunci momentul să se facă un proces şi Legaţiei Franţei pe această temă, Securitatea a adunat un "lot" de circa 100 de persoane, printre care şi noi, fostele eleve şi profesoare. Ne-a arestat, ne-a anchetat şi ne-a trimis în judecată. Noi, elevele - ajunse între timp studente, deşi corespondenţa fusese întreruptă deja de câţiva ani - am fost iniţial acuzate de "crimă de înaltă trădare". În cursul procesului, această încadrare a fost schimbată în "complicitate la delict de agitaţie publică", pentru care eu am primit o condamnare de patru ani, micşorată la trei ani în 1955, după Convenţia de la Geneva cu privire la Drepturile Omului.

Delictul francofoniei

- Aţi suferit în puşcăriile comuniste pentru "delictul francofoniei". Dar, ca traducător literar, aţi tradus mai mult din literatura portugheză şi braziliană. De unde această dragoste pentru limba portugheză?

- Interesul - chiar dragostea mea pentru limba portugheză şi pentru literaturile de limbă portugheză şi braziliană - s-a datorat iniţial întâmplării. La Facultatea de Filologie urmasem Secţia de limbi romanico-germanice, specialitatea Franceză, absolvind-o după ieşirea din închisoare. Deşi fusesem amnistiată, adică nu aveam cazier, iar articolul conform căruia fusesem condamnată fusese eliminat din Codul penal, şi deşi pe foaia de eliberare scria că mă "bucuram de toate drepturile", în realitate nu mă bucuram de niciun drept! Timp de doi ani, serviciile de cadre de la diferitele instituţii unde căutam să mă angajez, mă respingeau. În anii de şomaj, spre a-mi ocupa timpul, am urmat cursuri de spaniolă la Universitatea Populară, şi de portugheză în cadrul unei Cooperative de prestări servicii. Pe timpul acela nu existau departamente de spaniolă şi portugheză la facultate, deci cunoscători erau foarte puţini. Cum cu limbile pe care le cunoşteam: germana şi franceza din copilărie, engleza din liceu, nu reuşeam să-mi găsesc un serviciu, m-am dedicat din ce în ce mai mult limbii portugheze, intuind - pentru că de înţeles, am înţeles asta mult mai târziu - că de acolo îmi va veni, într-un fel, salvarea. Treptat, şi nu fără dificultăţi, deoarece cursul de portugheză a durat doar puţine luni, ceea ce mă face să mă consider mai curând autodidactă, am devenit "specialistă în portugheză", fiind solicitată de edituri pentru colaborări. În felul acesta, portugheza a ajuns să fie preocuparea mea de căpetenie, vocaţia mea, care m-a ferit de marginalizare şi, într-un fel, chiar de la şomaj.

Între uitare si memorie

- În cartea dumneavoastră, "Între uitare şi memorie", spuneţi că aţi reuşit să supravieţuiţi "Războiului de 50 de ani". Ce v-a ajutat să supravieţuiţi acestui război?

- Într-adevăr, ceea ce s-a numit "Războiul de cincizeci de ani" a lăsat o puternică amprentă asupra vieţii mele. M-au ajutat să supravieţuiesc mai mulţi factori. În primul rând, cred, optimismul meu funciar, care mă încurajează să zăresc, chiar dacă uneori obstruat de ceaţă, partea plină a paharului. Apoi, credinţa în Dumnezeu, care nu m-a părăsit nici în momentele foarte dificile care "mi s-au dat", probabil, tocmai spre a le putea depăşi. Şi, de asemenea, într-o mare măsură, atmosfera în care crescusem în familie, îndemnul spre muncă temeinică şi rigoare, pentru a realiza "lucrul bine făcut", ceea ce mi-a adus, pe lângă satisfacţii, şi unele aprecieri din partea celor care, într-adevăr, contau pentru mine. Una dintre cele mai mari mulţumiri a fost când, în 2015, cu prilejul vizitei de stat în România a preşedintelui Portugaliei, am primit cea mai mare distincţie portugheză, ordinul "Infante Dom Henrique" în grad de mare ofiţer, ceea ce a compensat într-o măsură importantă "bagajul" de umiliri şi dificultăţi cu care pornisem în viaţă şi chiar şi la însuşirea limbii portugheze.

- Eliberarea din închisorile comuniste a însemnat, în mod automat, libertatea la care aţi visat în spatele gratiilor? Se spune că viaţa din închisoare lasă urme adânci. Pe dumneavoastră, cum v-a schimbat temniţa comunistă?

- În anii de închisoare visam, atât la libertatea mea personală - ca toată lumea -, dar şi la Libertate, cu majusculă, sperând că situaţia ţării se va schimba curând: nimeni nu prevăzuse acest nesfârşit război, de aproape 50 de ani! Fireşte că dezamăgirile au fost mari. La situaţia mea personală - pierderea tatălui şi a fratelui în timp ce eram în detenţie, dificultăţile materiale, cele întâmpinate la continuarea studiilor, apoi pentru găsirea unei slujbe - se adaugă, aşadar, situaţia sumbră în care se afla ţara, şi care se împletea strâns cu viaţa mea personală. Înainte de închisoare fusesem, şi din pricina sănătăţii fragile, un copil hiperprotejat, dar a cărui educaţie nu a fost niciodată neglijată. Nu aş spune că doar temniţa comunistă m-a schimbat într-o supravieţuitoare şi o luptătoare, ci întregul complex în care s-a desfăşurat viaţa mea în anii care au urmat după eliberarea din închisoare mi-a impus într-un fel modul de a fi. Nu am fost propriu-zis o rebelă, cu atât mai puţin ceea ce s-a numit ulterior o "dizidentă", dar nicio secundă, după eliberare nu m-am putut desprinde total de ceea ce mi se întâmplase, şi ni se întâmpla tuturor.

- Regretaţi că nu v-aţi lansat în viaţa politică de după '89?

- Din acest punct de vedere nu am niciun regret. Nu sunt făcută să mă "lansez în politică". Am avut mult mai multe de realizat după '89: cărţi, călătorii interesante, cunoştinţe noi; de toate sunt mulţumită, iar pentru viaţa mea personală nu aş fi avut ce să-mi doresc mai mult. Sigur, aş fi fost fericită să trăiesc într-o Românie aşezată, prosperă, respectată şi admirată. Nu eram eu în măsură să schimb ceva. În părticica ce mi-a revenit mie, după '89, am credinţa că, fiind româncă - sau deşi româncă-, am fost privită şi ascultată cu respect.

Marea dezamăgire postdecembristă: promovarea non-valorilor

- Imaginaţi-vă că, acum, aţi avea puterea decizională pentru a schimba ceva în România. Cu ce aţi începe? Care este cea mai mare dezamăgire a dumneavoastră?

- Aş începe cu sistemul de învăţământ. De acolo porneşte totul: în afară de cunoaşterea reală a trecutului, din perioada interbelică şi din anii comunismului, tinerii care trec prin şcoală trebuie să-şi însuşească nişte cunoştinţe elementare de corectitudine, rigoare, cinste, conştiinciozitate. Desigur că aici şi Biserica ar trebui să facă mai mult! Nu este suficient să stai ore întregi în procesiuni de tot felul - iar la sfârşit să te baţi cu cei de lângă tine pentru a apuca mai repede aghiasma sau pomana. Credinţa trebuie să le fie inoculată tinerilor în profunzime, nu superficial. Oamenii de la ţară, transplantaţi în oraşe, trebuie învăţaţi - da, de către învăţători, preoţi, medici, ceea ce se numea şi în trecut "intelectualitatea satelor" - să se comporte "ca la oraş", nu "ca în codru". Nu umili, dar nici sfidători. Averile - controlate, justificate - nu trebuie să devină prilej de sfidare şi provocare a celor din jur, mai puţin înstăriţi, ci, dimpotrivă, să constituie modele de urmat. Televiziunile - cea publică, dar şi cele particulare - ar trebui să aibă un program coerent de educare a spectatorilor, să promoveze adevărate modele, nu non-valori care, pentru un public needucat, să se constituie apoi ele în pseudo-modele. În ultimii douăzeci de ani, am urmărit destulă televiziune străină: trebuie să spun că nicăieri nu am văzut emisiuni atât de ordinare, vulgare, deşuchiate, chiar adevărate "gunoaie", ca la noi, şi nu mă refer numai la "dezbaterile politice" în care participanţii se insultă reciproc; până la urmă, totul se rezumă la acelaşi lucru: lipsa de educaţie!

- Înainte de '89, aţi cunoscut lumea din afară doar prin intermediul traducerilor. V-a propus cineva vreun plan de emigrare, pe care nu aţi reuşit să-l puneţi în aplicare?

- Înainte de '89, când am început să călătoresc însoţindu-l uneori pe soţul meu, nu se punea problema unei eventuale rămâneri în străinătate: nu o puteam, în niciun caz, lăsa din nou singură pe mama. Pe de altă parte, soţul meu avea, dintr-o căsătorie anterioară, un fiu, medic militar: o rămânere a mea sau a noastră în străinătate ar fi însemnat să-l distrugem! După aceea, rămânând văduvă şi ieşind la pensie, când am putut mai uşor să fac o nouă călatorie în Occident, verişoara mea cu fiica ei - stabilite din 1968 în Italia - mi-au propus să rămân cu ele. Eram, însă, prea în vârstă, nu aş fi avut nicio perspectivă, în afara celei de a le strica lor, şi a-mi strica mie rostul cât de cât încropit aici. Viaţa mea s-a desfăşurat în aşa fel, încât niciun "plan de emigrare", cum spuneţi, nu ar fi putut reuşi.

- Ce mesaj aţi dori să transmiteţi conaţionalilor, imigranţi sau rezidenţi temporar pe diverse meridiane ale lumii?

- Un mesaj simplu, atât pentru cei din ţară, cât şi pentru cei care au ales să trăiască pe alte meridiane: vă rog din suflet, nu uitaţi că sunteţi români, faceţi în aşa fel încât să vă mândriţi de această calitate, şi să ne daţi tuturor ocazia să ne mândrim cu voi!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!