Jale necuprinsă la Corbeni: "Dumnezeu să te odihnească în pace, Adrian Sbîrnac!"
Adiţă a fost dus miercuri la groapă pe o vreme atât de rea că nici măcar de-un câine nu s-ar fi îndurat cineva să se despartă, darămite de un adolescent care de-abia deschidea ochii asupra vieţii. Ploaia a dat în lapoviţă exact când convoiul mortuar a ajuns la biserică, iar frigul insista să pătrundă-n oase mai ceva ca iarna. Cerul părea că avea de gând să-şi pună împotrivă toate forţele pentru ca sărmanul băiat să nu ajungă în locul acela fatidic şi fără întoarcere. În ciuda condiţiilor meteo atât de ostile, cei care şi-au dorit să-l însoţească pe tânărul corbean pe ultimul drum au strâns din dinţi, şi-au adunat hainele pe ei şi au rezistat până la finalul ceremoniei de înmormântare. Din prietenie şi compasiune, printre ei s-au numărat şi colegi de facultate, care au vrut să fie alături de familia îndurerată şi să-şi ia rămas bun de la Adiţă. Au curs lacrimi grele, s-au înălţat rugăciuni la cer, s-a mai cerut cu disperare o minune în ultimul ceas, dar totul a fost în zadar... În ciuda acestor zbuciumuri sufleteşti atât de apăsătoare, mezinul familiei Sbîrnac a fost coborât pentru totdeauna în groapa rece şi cleioasă chiar de câţiva dintre prietenii săi. Cerul a plâns cu ei la un loc, spălând pământul humos care aştepta impasibil la o parte până ce avea să-i vină rândul ca să înghită sicriul de culoarea mahonului...
În ziua înmormântării, în faţa casei lui Adrian se putea observa de la distanţă, în jurul orei 12.30, o mulţime de culoare difuză, întreruptă timid, din loc în loc, de câteva parapleuri colorate. Terenul de sport aparţinând Şcolii nr. 1 Corbeni, prin bunăvoinţa directorului, prof. Luminiţa Vişoiu, îşi avea porţile larg deschise pentru a permite parcarea maşinilor în aşa fel încât să nu fie încurcată avansarea cortegiului pe uliţa îngustată parcă de mulţimea celor care au ţinut să-l petreacă pe nefericitul tânăr aflat în drum spre cele veşnice. Sosiţi de prin toate satele comunei şi nu numai, oamenii formaseră grupuleţe care dezbăteau pe tonalităţi scăzute drama familiei Sbîrnac la adăpostul umbrelelor. De la distanţă totul se percepea ca un murmur de litanie, peste care pluteau aburii respiraţiilor şi poate şi ceva fum de la ţigările ascunse în căuşul palmelor celor care aveau cât de cât respect pentru solemnitatea momentului. După un sfert de oră a apărut şi carul mortuar, care a fost îndată pregătit aşa cum se cuvine, cu un pat din ramuri de brad, înconjurat de numeroase coroane bogate în flori viu colorate şi purtând cu ele panglici pe care cei dragi şi-au înscris pentru totdeauna cele mai adânci regrete şi promisiunile de a păstra ca pe o flacără nestinsă amintirea lui Adiţă... Lugubrul cântec al clopotelor a răzbătut cu greu prin atmosfera pâcloasă, parcă de Ajun de Crăciun, nu de Săptămână Luminată, şi prin picăturile de ploaie tot mai agasante. Jalea a cuprins mulţimea ce înţelegea că era semnul că se apropia clipa despărţirii de casa părintească a celui ce fusese dragul copil, frate, prieten... Din interiorul clădirii au început să iasă pe rând cei care vegheaseră la căpătâiul său, cei mai mulţi purtând pe braţe maldărele de flori aduse ca omagiu. Preoţii i-au urmat cântând solemn "Hristos a înviat!", iar pe fundal se puteau auzi plânsete înăbuşite şi rugăciuni fierbiniţi prin care se implora revenirea lui Adiţă la viaţă...
De când a sosit acasă şi până la ultimul popas în faţa gropii amărăciunii, sicriul cu trupul neînsufleţit al tânărului corbean a fost purtat pe braţe de prietenii săi, care nu doar că tot refuzau să creadă că tot ceea ce se petrecea era aievea, dar nici nu se îndurau să-l lase singur vreo clipă. Sub privirile pietrificate ale celor adunaţi la poarta casei sale, maşina care-l purta pe Adrian Sbîrnac a pornit uşor la vale, străbătând pentru ultima oară uliţa copilăriei sale... Rudele, sora lui şi părinţii se ţineau cu înverşunare de capătul maşinii şi nu mai conta pentru nimeni că apa care se cernea din cer pătrundea prin haine nestingherită, amestecându-se cu lacrimile care i-au potopit şi pe cei ce credeau că sunt mai tari. Totul era făcut atât de mecanic, încât întreaga scenă părea îngheţată într-un tablou sinistru. Drumul a fost scurt, dar plin de durere şi suspine, căci în acele momente, părinţii păreau să urce spre propria Golgotă...
Când convoiul a ajuns la poarta Bisericii "Sf. Dumitru", norii negri au început să lase pe pământ o lapoviţă rece şi deasă, care se prăbuşea trudnic pe umerii tuturor. În acea atmosferă apăsătoare, sicriul a fost purtat în biserică, unde s-a oficiat ceremonia finală, însoţit în permanenţă de tânguielile familiei. În sufletele lor, părinţii nu se puteau împăca cu ideea monstruoasă de a-şi trimite copilul în mormânt. Tocmai de aceea nu conteneau să-l strige, să se roage şi să implore Providenţa pentru o minune în Săptămâna Luminată!... În zadar însă, căci glasurile lor, chiar dacă au străbătut mai sus de cupola înaltă lăcaşului de cult, au rămas fără răspuns... Singura confirmare este aceea că pentru Adiţă atât a fost scris în sulul cărţii. În curtea bisericii au rămas destui care nu au mai avut loc înăuntru şi au înfruntat cu stoicism vremea potrivnică. Câţiva colegi de facultate priveau pierduţi la crucile de marmură care se înşirau pe dealul din faţă, probabil gândindu-se la propriile vieţi, la planurile de viitor şi la şansa care le stătea înainte de a le îndeplini... O şansă care lui Adiţă i-a fost refuzată de o mână nevăzută, dar atotputernică şi atoateştiutoare... Braţe de flori au fost aşezate alături de groapa care se căsca parcă veşnic nesătulă, flămândă să înghită un copil în pârgul vârstei. De la biserică la mormânt, calea a fost şi mai scurtă, şi mai zdrobitoare! Momentul de profundă intensitate a durerii a fost când prietenii care au purtat sicriul au primit cuiele pentru a fixa capacul şi nu se puteau hotărî care să înceapă primul...
Unul dintre ei ne-a declarat printre lacrimi: "Ultima oară ne-am văzut la un meci de fotbal. Când a plecat la facultate, chiar râdeam cu Ioana, sora lui, că i-a venit la Bucureşti micul gardian. Era o glumă, fiindcă el era prea cuminte şi noi o tachinam că acum avea s-o supravegheze. Copilul ăsta n-a ştiut ce înseamnă să se certe cu cineva, să vorbească urât!... Parcă era o fată, era mereu în banca lui, era cel mai liniştit! Când m-a sunat un prieten să-mi dea vestea, eu n-am crezut. I-am spus că probabil n-a auzit bine. A picat aşa, ca o bombă între noi... Era mai mic cu trei ani decât mine, dar jucam cu plăcere fotbal pe terenul şcolii, exact în faţa casei lui. Nu vreau să mă gândesc câte calmante or fi luat bieţii părinţi ca să reziste... Am văzut-o pe Ioana desfigurată de durere, în viaţa mea nu am întâlnit-o cu o asemenea înfăţişare! Am vorbit cu ea puţin, dar era atât de absentă încât mi-a dat impresia că nu realiza sub nicio formă ce se petrecea în jur. Evenimentul ăsta atât de nefericit mi-a amintit de moartea unui alt prieten de aici, tot din Corbeni şi tânăr. Am retrăit aceleaşi stări... Adrian nu merita să moară acum! Nu era genul de copil care să zici că a pierdut nopţile, că a băut, a fumat sau a luat ceva, fiindcă el nu făcea aşa ceva. Pur şi simplu, când ne întâlneam, nici nu bea şi el cu băieţii... Nu-şi poate imagina cineva ce am simţit când am luat sicriul acela ca să-l ducem la groapă!... În primul rând că te gândeşti şi la tine... Fiecare am primit câte un şurubel ca să închidem capacul şi ne-a cotropit pe toţi o stare de spirit îngrozitoare! Nu pot să spun că eram prieteni la cataramă, dar ne înţelegeam foarte bine, de mici. Este ceva de neconceput când vezi că un puşti mai mic decât tine moare aşa şi te trezeşti că nu mai este!"
Miercuri, Adrian a fost aşezat pentru totdeauna la locul său, între cei drepţi. Pentru el, totul s-a încheiat la groapă, însă pentru părinţi, rude şi prieteni, golul abia de-acum începe să se facă simţit. Cei care i-au dat viaţă, îngheţaţi de suferinţa supraumană pe care au avut-o de îndurat, au trecut prin această zi ca printr-un coşmar din care nu reuşeau să se trezească şi care le limita acţiunile, vorbele şi gesturile. Probabil abia când au ajuns acasă au început să conştientizeze cele petrecute şi să asimileze crunta lovitură pe care viaţa le-a dat-o. De acum încolo nu le rămâne decât să-şi îndrepte întreaga atenţie şi iubire părintească asupra singurului copil care le-a rămas - Ioana - şi ea doborâtă de această pierdere... Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
