Destine marcate de istorie: din biografia unui reputat cineast român - Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu

"Am filmat pe 22 decembrie '89 străzi inundate de români fericiţi; în acele clipe am fost foarte mândru că sunt român. Filmam şi nu mi-e ruşine să spun că îmi curgeau lacrimile pe obraz. A fost o mare sărbătoare şi am fost bucuros sa predau televiziunii caseta. Atât Televiziunea Română, cât şi Studioul de Film Documentar <<Alexandru Sahia>> nu au permis operatorilor să iasă în stradă şi să filmeze! Printre ultimele restricţii aberante ale socialismului care se ducea de râpă!"

Nicolae Mărgineanu: operator, scenarist, producător, regizor. S-a născut la Cluj, în data 25 septembrie 1938 şi este fiul psihologului Nicolae Mărgineanu, profesor la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj. Tatăl său, pentru că şi-a folosit talentul persuasiv pe lângă americani pentru ca Transilvania să revină României, a fost acuzat de înaltă trădare şi a petrecut 16 ani în închisorile comuniste, între 1948-1964. Cineastul Nicolae Mărgineanu a filmat "Alerta" (1967), "BD în acţiune" (1970), "BD în alertă" (1970), "BD la munte şi la mare" (1971), "Explozia" (1972), "Fraţii Jderi" (1974), "Muntele ascuns" (1974), "Tănase Scatiu" (1976), "Profetul, aurul şi ardelenii" (1978), la care a fost şi regizor secund. A debutat ca regizor în 1978, cu filmul "Mai presus de orice", urmat de "Un om în loden" (1979), "Ştefan Luchian" (1981), "Întoarcerea din iad" (1983), "Pădureanca" (1986), "Flăcări pe comori" (1987). În anul Revoluţiei filma la "Un bulgăre de humă" (1989), a continuat cu "Undeva în Est" (1991), "Priveşte înainte cu mânie" (1992), "Arhitectura şi puterea" (1993) - film documentar, "Capul de zimbru" (1996) - film TV, "Faimosul Paparazzo" (1999), "Binecuvântată fii, închisoare" (2002), "Logodnicii din America" (2007), "Schimb valutar" (2008), "Demascarea" (2011), "Poarta Albă" (2014). Câştigător a numeroase premii şi menţiuni la diverse festivaluri de film naţionale şi internaţionale.

Filmul documentar poate contribui la educaţia oamenilor

- Stimate domnule Mărgineanu, după absolvirea liceului, v-aţi înscris la Facultatea  de Chimie din Cluj. Ulterior însă v-aţi orientat înspre cinematografie. Arta filmului a fost visul dumneavoastră din adolescenţă? Vocaţie, pasiune?

- În anul 1956, când am dat examenul de admitere la Chimie, visele mele se reduceau la un scop mult mai pragmatic: să nu fiu dat afară din facultate datorita "originii mele nesănătoase", cum se spunea atunci. De-abia în anul trei, după ce am fost "deconspirat", ca fiu al unui "duşman al poporului", şi dat afară din facultate, am început să mă gândesc la un alt rost. Am reînceput ca muncitor necalificat, apoi şofer profesionist şi, în timpul liber, îmi plăcea să fac fotografii. Această pasiune pentru fotografie m-a îndreptat, după şase ani de zile, spre această meserie. În anul 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici şi tatăl meu s-a întors acasă, a urmat o perioadă de destindere a "luptei de clasă" şi am reuşit să intru la Facultatea de Operatorie Film.

-  "Duşman al poporului"...!? Câţi ani aveaţi când a fost arestat tatăl dumneavoastră? Care au fost capetele de acuzare? 

- Aveam zece ani şi jumate, când tata a fost arestat şi aproape 27 de ani când s-a întors. În anul 1948, arestările erau frecvente. Tatăl meu a fost implicat într-un proces de înaltă trădare, spionaj, sabotaj, procesul "Marii Finanţe", cum a fost denumit mai târziu, probabil, datorită faptului că Max Auschnit, care era deja la adăpost în Occident cu sprijinul Anei Pauker, era capul de listă. A fost o înscenare: Statele Unite acuzaseră URSS că se amestecă în treburile interne ale României, iar Andrei Vîşinski, secretarul ministrului de Externe al URSS, ceruse Guvernului român să însceneze urgent un proces în care să se dovedească că SUA se amestecă în treburile noastre interne. Tata fusese bursier Rockefeler, timp de doi ani, în SUA. După ce a luat fiinţă ARLUS - Asociaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică, Nicolae Mărgineanu, fascinat de modelul democraţiei americane, a contribuit la reînfiinţarea, Societăţii "Amicii Americii" - alături de profesorii Dimitrie Gusti, I.C. Parhon, Emil Petrovici şi alţii. Iar faptul că prim-ministrul Petru Groza l-a rugat cu câteva luni înainte să însoţească membrii Comisiei Aliate de control din partea americană, pentru a pleda în favoarea retrocedării Ardealului, s-a întors acum împotriva lui, fiind acuzat de spionaj. Această carte de vizită l-a recomandat pentru proces. Din cei 12 inculpaţi, tata îi cunoştea doar pe trei dintre ei. La 26 martie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a dispus achitarea celor condamnaţi, însă, din păcate, niciunul dintre ei nu mai era în viaţă.

- După 1989, v-aţi concentrat tot mai mult pe producţia de filme documentare. Ce v-a motivat în această alegere?

- După Revoluţie, evenimentele se desfăşurau într-un ritm pe care noi nu l-am cunoscut înainte. Un eveniment care azi ţi se părea fierbinte, peste câteva săptămâni era aproape uitat. Foarte greu te puteai hotărî asupra unui subiect de film! Foarte greu te apucai de scris. Documentarul a fost mai la îndemână, coborai în stradă şi erai în mijlocul evenimentelor. În plus, era mult mai ieftin şi nu necesita neapărat aşteptarea unei finanţări.

- Credeţi că filmul documentar poate contribui la educaţia oamenilor, la acoperirea golului moral generat de lipsa de cultură, de lipsa de cunoaştere a istoriei, boli de care suferă omenirea din zilele noastre?

- Cred cu toată convingerea! Mai ales azi, când puţină lume mai are acel bun obicei de a citi cărţi. Documentarul se asimilează cu mai mare uşurinţă. Imaginile asociate cu banda sonoră, mai ales cele care te-au impresionat, se uită mai greu, rămân în memorie. Apoi, filmele documentare sunt mult mai uşor de accesat pe internet. Fără îndoială că acela care vrea să cunoască un anumit domeniu recurge apoi la lectură, la studiu, dar filmul poate stârni această curiozitate de a afla, de a cerceta.

- Aţi făcut film în România comunistă, dar şi în România capitalistă de după '89. Cum vă raportaţi la cele două perioade?

- Câştigul cel mai mare pe care l-a adus anul 1989 a fost abolirea cenzurii. Este adevărat că socialismul îţi oferea condiţii de producţie mai bune, că statul se preocupa de filmele pe care le făcea şi, din fericire, a admis ecranizări şi filme istorice sau biografice de certă valoare, care în condiţiile de azi nu s-ar mai putea realiza. Totuşi, dacă ar fi să aleg, aş alege fără să clipesc această libertate de exprimare pe care o avem acum!

- Ca regizor, în mod sigur v-aţi confruntat cu mecanismele cenzurii comuniste. Vă mai amintiţi vreun episod din această luptă, o întâmplare care v-a marcat într-un mod deosebit?

- Am evitat conflictul cu cenzura. Nu am regizat niciun film de actualitate, iar în filmele de epocă pe care le-am realizat, problemele puteau fi evitate.

- V-aţi gândit vreodată să emigraţi?

- Da, cred de altfel că acest gând a trecut prin mintea multor români. De fiecare dată însă, când mergeam în Occident, simţeam nevoia să mă întorc acasă. Simţeam că menirea mea este aici. Iar prin anii '80, când au început mişcările din Europa de Est, eram convins că evenimentele vor ajunge şi la noi şi eram curios să văd cum se va întâmpla. Doream cu ardoare să fiu martorul acestui eveniment istoric! Nu voiam să lipsesc de la acest spectacol. Prea mult l-am aşteptat!... Îmi cumpărasem prin '87 o cameră video şi speram să o pot utiliza dacă va fi cazul. Am filmat pe 22 decembrie '89 străzi inundate de români fericiţi, în acele clipe am fost foarte mândru că sunt român. Filmam şi nu mi-e ruşine să spun că îmi curgeau lacrimile pe obraz. A fost o mare sărbătoare şi am fost bucuros sa predau televiziunii caseta. Atât Televiziunea Română, cât şi Studioul de Film Documentar "Alexandru Sahia" nu au permis operatorilor să iasă în stradă şi să filmeze! Printre ultimele restricţii aberante ale socialismului care se ducea de râpă!

Primul film post-comunism, povestea unei familii de ţărani distruse de colectivizare

- Amintiţi de ziua de 22 decembrie 1989. Ca fiu de deţinut politic, ce speranţe aţi avut? Vi s-au îndeplinit aşteptările?

- Da, fără îndoială. Ce păcat însă că tata nu mai trăia!... S-ar fi bucurat foarte mult. Cu experienţa lui, ca psiholog trecut prin închisoare, ar fi fost un bun sfetnic pentru acele vremuri. E adevărat că am fost extrem de naiv în primele luni după Revoluţie, dar treptat m-am trezit la realitate. Cei trei copii erau mici, eu nu eram salariat, regizorii lucrau pe contract, aşa că o perioadă doar salariul soţiei era stabil. A durat vreo patru ani de încercări până am reuşit să pun pe picioare o afacere care să ne asigure un venit stabil. În privinţa filmului însă, am avut noroc pentru că aveam de câţiva ani un scenariu scris împreună cu Augustin Buzura, după romanul "Feţele tăcerii", care aştepta zadarnic pe la Casele de Filme şi de această dată, cu sprijinul bunului meu coleg, regizorul Dan Piţa, care devenise directorul Casei de Creaţie SOLARIS, am început filmările chiar în vara anului 1990. Filmul era povestea unei familii de ţărani distrusă de colectivizarea forţată a anilor '50. Nu ne venea să credem că nu mai trebuie să ne autocenzurăm, că putem spune lucrurilor pe nume, că nu mai suntem nevoiţi să ne ascundem după false cuvinte care doar sugerau adevărul! Parcă ne trezeam dintr-un somn greu... Filmarea a fost o sărbătoare pentru întreaga echipă!

-  V-aş propune să faceţi un arc peste timp, pentru a compara interesul publicului român pentru film, teatru şi televiziune, în perioada comunismului şi în perioada postcomunism. Cum evaluaţi această relaţie?

- În socialism, difuzarea filmelor avea o amploare uriaşă. Erau filme care, după câteva luni în cinematografe, numărau un milion de intrări. Azi, un film cu mare succes la public dacă atinge o sută de mii de spectatori pe toată perioada de difuzare, iar majoritatea filmelor aduc doar până în zece mii de spectatori. Să nu uităm însă că, în socialism, filmul era concurat doar de cele două ore ale Televiziunii Naţionale în care apăreau de obicei şeful statului cu soţia. Teatrele erau arhipline şi nu făceau faţă. Alte distracţii nu prea erau. Internetul, cablul, încă nu apăruseră la noi. Cei privilegiaţi mai vizionau filme copiate ilegal pe casete video...

- În condiţiile în care viitorul cinematografiei va fi pe internet, ce şanse mai acordaţi filmului de lung metraj?

- Lumea va avea întodeauna nevoie de poveşti noi, proaspete, iar filmul de ficţiune poate oferi  în modul cel mai emoţionant şi mai convingător astfel de poveşti în imagini.

- Care ar fi atuurile cinematografiei româneşti pentru care case de producţie din străinătate ar trebui să fie interesate de cooperarea cu România?

- Casele de filme străine doresc în primul rând un succes comercial. Desigur, în calculele lor intră şi filmele care au luat premii la marile festivaluri de film. Un astfel de film este cerut de distribuitori şi cumpărat de numeroase canale de televiziune. Poate că aici va fi interesul lor.

Mesaj pentru tineri: "Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de ţară!"

- Care dintre filmele care îl au ca scenarist, regizor pe Nicolae Mărgineanu, v-au adus cea mai mare satisfacţie profesională şi mulţumire sufletească?

- Filmul "Binecuvântată fii, închisoare".

- Aţi ales un film în care este prezentată România stalinistă, perioada în care regimul la putere începea prigoana împotriva propriului neam şi a propriei credinţe. Un film care cred că ar trebui vizionat de oameni de pe toate meridianele lumii... Faceţi parte dintr-o generaţie care a avut de suferit, pentru că părinţii erau patrioţi, pentru că voiau binele naţiunii, pentru că s-au opus instaurării unui regim ateu şi totalitar. În perioada comunismului, mulţi absolvenţi de liceu nu se puteau înscrie la facultate sau cei care terminau o facultate nu puteau ocupa funcţii de conducere nici în ministere, nici în fabrici şi uzine, pentru că aveau "origini nesănătoase". Ce mesaj aţi dori să transmiteţi tinerilor din zilele noastre care nu se mai confruntă cu barierele care au schimbat destinele multor oameni, în timpul regimului comunist?

- Faptul că unii copii sufereau din cauza originii sociale a părinţilor a fost o nedreptate, o dureroasă nedreptate care aş dori din toată inima să nu se mai întâmple niciodată. Mulţi tineri în perioada stalinistă nu au putut urma facultatea pentru că erau fii de preot, de ţăran mai gospodar care era catalogat "chiabur" sau de mic burghez etc. Unii dintre ei nu au mai reuşit să-şi continue studiile, alţii au încercat să plece din ţară şi cei care şi-au căutat dreptatea au ajuns adesea în închisori. Cred că în acele vremuri a început să se deterioreze noţiunea de "patriot"; dacă spuneai că eşti patriot, erai suspectat că unelteşti ceva împotriva orânduirii socialiste sau a Uniunii Sovietice. Trebuia să fii mai întâi comunist, să ţii pasul cu vremurile noi!

Ce sfat aş da tinerilor? Pot să vă spun doar ce sfat aş încerca să dau copiilor mei, acum ajunşi la maturitate. Orice generaţie are încercările ei pe care va trebui să le treacă. Să nu se lase amăgiţi de o perioadă de stabilitate, de bunăstare. Din păcate, oricând poate apărea un eveniment neprevăzut care să-i pună la încercare. E important ca, atunci, în acel moment, să nu se piardă cu firea, să nu se întrebe "de ce eu?", ci să se gândească, cu răspundere, ce este de făcut într-o asemenea situaţie, să-şi aducă aminte că şi alte generaţii dinaintea lor au trecut prin furtuni, să fie pregătiţi să rabde şi să lupte. Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de ţară!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!