Cea mai cunoscută femeie explorator
- Interviu cu Maria Uca Marinescu, profesor, sportiv, explorator -
"În călătoriile mele port în suflet familia mea, o rugăciune dedicată mie la plecarea spre Polul Nord şi urarea făcută de un şaman din Buriatia-Siberia, iar când îmi este dor, aud glasul tulnicelor din Hăşmaş sau cântecul ciocârliei din Dobrogea."
S-a născut la data de 15 mai 1940 în Gheorgheni, judeţul Harghita. A ajuns pe schiuri la Polul Nord. Prima femeie ca vârstă şi a treia din lume care ajunge într-un singur an la cei doi Poli Geografici ai Pământului...
A urcat pe cel mai înalt masiv muntos de pe Pământ
- Uca Marinescu, singura femeie din lume care a traversat Africa de la sud la nord. Femeia care a ajuns pe schiuri la Polul Nord şi a făcut înconjurul lumii în şase luni. Cum a apărut această pasiune pentru călătoriile lungi şi, mai ales, pentru zonele înzăpezite?
- Uitându-mă în urmă, şi pot spune cu mult în urmă, am călătorit cu basmele româneşti pe care mi le spunea bunica, iar mai târziu citind cărţile călătorilor şi povestirile altor exploratori. Aceste cărţi le citesc şi acum. Citind o carte la diferite vârste, o înţelegi altfel. Multe dintre ele m-au condus în expediţiile mele.
- Cum se vedea Europa, Occidentul de la distanţă, după ce aţi ajuns în Tibet, în Antarctica, în Delta Orinocco sau în Deşertul Gobi, de exemplu?
- Îmi este greu să fac comparaţii, dar sunt diferenţe mari între zone şi ţări. Mediul natural şi locuitorii sunt cei care dau specificul unei zone. Faptele oamenilor reprezintă gândurile lor. M-au impresionat cei care şi-au păstrat stilul de viaţă strămoşesc, care ştiu să protejeze natura şi cei care se roagă "Om mane padme hum", adică "O, Doamne, ajută-ne!", nu "ajută-mă!" Viaţa lor este mai simplă şi corectă prin dragostea lor pentru copii şi grija faţă de cei în vârstă. Se pot vedea, pe parcursul timpului, acolo unde efectul încălzirii globale topeşte un gheţar al Antarcticii, acolo unde pinguinii nu mai au ce mânca, acolo unde în locul binelui a apărut violenţa, unde sănătatea ocupă din ce în ce mai puţini ani din viaţa fiecăruia.
- Aţi întâlnit oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, aţi ajuns şi în locuri populate de triburi. Ce v-a impresionat cel mai mult, ce amintiri memorabile aveţi de la întâlnirea cu gazdele?
- De fapt, dacă stau să mă analizez, nu m-au atras locurile super civilizate, ci am căutat esenţa vieţii simple şi fericite în locuri unde nu a pătruns aşa-zisa civilizaţie modernă. Printre amintirile mele memorabile se numără satele din nordul Tibetului şi din Papua Noua Guinee, triburile de pe malurile fluviului Orinocco din Venezuela, populaţia dolgana din Peninsula Taimîr, boşimanii din deşertul din Kalahari, vânătorii cu vulturi din iurtele deşertului Gobi, inuiţii din Alaska, care mi-a dăruit trofeul "Cuiului inuit", simbolizând "începutul Lumii", altaienii din Altaiul Siberian, cu Muntele Belucha şi lista ar putea continua.
- O expediţie poate fi asimilată unei munci de cercetare. Se poate vorbi despre o contribuţie ştiinţifică a unui explorator la deciziile care se iau cu privire la schimbările climatice sau la prevenirea unor epidemii la scară mondială, de exemplu? Pot fi exploratorii o sursă de informare, de documentare pentru decidenţii politici de la nivel global? Daca, da, ne puteţi da un exemplu?
- O expediţie este un spaţiu şi un timp pe care le parcurgi, este o cercetare pe care o înţelegi şi din care înveţi mult. Aşa cum am mai spus, de fiecare dată pleci cu multe întrebări, găseşti răspunsuri, dar toate acestea te conduc la alte întrebări, este calea cunoaşterii. Parcurgând un spaţiu, în timp poţi constata schimbări uneori profunde. De exemplu, în Antarctica, în 2009, în expediţia de la Polul Sud magnetic s-au făcut studii ale efectului încălzirii globale asupra vieţii, de asemenea, şi în expediţia din 2014 la Sheckleton. Cred, de asemenea, că, în anumite zone, impactul sau impunerea aşa-zisei civilizaţii nu duce la un progres al vieţii oamenilor, ci la involuţie şi distrugere. Ar fi bine ca, în primul rând, să se cerceteze efectul, şi nu acţiunea, a se vedea ca exemplu Roşia Montană. Am multe exemple şi nu ştiu dacă pot fi cuprinse într-un interviu de presă. În esenţă, nu putem trăi singuri, nu suntem unici, nu putem gândi pentru alţii şi fiecare are dreptul la viaţă. În Antarctica gheţarii plâng, brazii din pădurile noastre falnice nu mai există, în apele oceanelor, hrana este formată din deşeurile plastice, urşii polari ai zonelor arctice mor înecaţi, efectul poluării toxice creează probleme grave de sănătate. Întrebarea mea este: încotro mergem?
- O expediţie poate fi o luptă pentru supravieţuire. Au existat momente în care v-a fost teamă şi aţi spus: "Cine m-a pus să plec la acest drum?" Povestiţi-ne o asemenea întâmplare.
- Călătoriile mele, majoritatea au fost solitare, numai în cele foarte dificile am făcut parte dintr-o echipă, de exemplu, în cele de la cei patru Poli (geografici şi magnetici) sau în cele himalayene. Trebuie să ştii să îţi asumi riscuri pregătindu-le de acasă. Sunt neplăcute, dar trebuie să ai şansa să treci peste sau prin ele. Am conştientizat că, dacă nu eşti suficient de bine pregătit, nu poţi să mergi mai departe. Am fost bolnavă când mă aflam în China, atunci mi-am schimbat un mod de viaţă, am devenit vegetariană. În India mi s-au furat actele şi banii şi aşa am devenit un "nimeni", o senzaţie dură, dar am avut şansa să mă descurc. La o altitudine de peste 5.000 metri am avut probleme cu inima, pe un fond de stres. În prima expediţie la Polul Nord geografic, în 2001, nu eram bine antrenată; şi când eram pe schiuri şi îmi trăgeam sania, îmi spuneam în gând: "Cine m-a pus să particip?" Încercam să vorbesc cu formele de gheaţă, să le dau chipuri; era tare greu, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că picioarele mele merg, dar numai în gândurile mele cedez. Au fost şi alte situaţii asemănătoare...
- Pentru Uca Marinescu, a fi explorator este o profesie sau o pasiune?
- M-am întâlnit cu această pasiune care îmi place şi pe care mi-am însuşit-o. Eu o numesc "chemare", şi de multe ori, chiar o aştept şi sunt curioasă unde mă duce. De două ori am convins-o eu pe "chemare", pentru a vedea aurora boreală şi pentru a mă întâlni cu Muntele Kangchendjonga din Sikkim, un optmiar sacru. Poate a devenit o profesie... Ca pensionară, am mai mult timp liber la dispoziţie şi merg să discut cu tinerii din licee şi facultăţi, prilej pentru a-i determina să respecte natura, să fie cutezători şi temerari şi le-am explicat că nu există "nu pot", ci "nu vreau" sau "nu ştiu". La emisiunile la radio, de televiziune la care sunt invitată sau în interviurile din presa scrisă, am spus de foarte multe ori că nu noi depindem de natură, ci, din păcate, natura depinde de noi!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
