PUNCTUL PE Y - Scurtă confesiune
Mă ştiam cu o hipertensiune pe care am dobândit-o în exerciţiul cotidian al anilor de gazetărie practicaţi în ambele sisteme politice, care au numitorul comun al stresului cotidian. Am încercat să convieţuiesc paşnic cu ea, ajungând chiar să o sfidez (da' de ce să iau atâtea pastile, când m-aş putea descurca şi fără ele? - am cugetat eu într-un moment de irealism), pentru ca zilele trecute să capotez jalnic: o sincopă de nişte secunde bune m-a desprins de realitate într-un mod brutal. Reacţia aproape instinctivă a fost să mă îndrept cât am putut de urgent la... Urgenţă. La Floreasca, unde am constatat că nu sunt singurul cu astfel de îngrijorări. După o aşteptare de trei ore, în picioare (spitalul nu va avea niciodată atâtea scaune câţi pacienţi), şi în condiţiile în care în camera de gardă nimeni nu stătea degeaba, am fost luat în primire când mi-a venit rândul, am fost descusut pe toate părţile, mi s-au făcut o grămadă de analize (consultaţia a durat vreo cinci ore!) pentru ca, într-un final, să mi se spună despre ce e vorba: pe lângă hipertensiune m-am căpătuit şi cu o "aritmie extrasistolică". Mai pe româneşte, inima mea bate cam neregulat şi nu ar fi deloc exclus ca la un moment dat să... uite să mai bată! Era şi motivul pentru care medicii au insistat să rămân internat, chiar dacă nu mai aveau niciun pat liber. Se putea găsi însă o brancardă pe vreun coridor, soluţie la care se mai recurge în situaţii disperate. Am reuşit, cu greu, să-i conving că aşa ceva nu se va întâmpla până a doua zi, când voi reveni, cuminte, să mă supun investigaţiilor aprofundate şi propunerilor de tratament, după ce am semnat că îmi asum răspunderea în caz de... deces. (Ceea ce am şi făcut, de altfel).
Dar nu despre asta am vrut să vorbesc aici. Două lucruri m-au frământat în acea seară. Primul - legat direct de această aritmie. O boală cu două aspecte: unul rău şi altul bun. Cel rău este că te poate extrage din realitate în cel mai nepotrivit moment (dacă există şi vreunul potrivit). Când nu apuci să-ţi pui toate lucrurile în ordine, ca să nu le creezi probleme celor care rămân. Al doilea - cel bun - este faptul că între atâtea variante mizerabile, cu suferinţe de durată şi multiple frustrări, pare a fi o variantă de invidiat pentru a te despărţi de trecătoarea ta existenţă.
Al doilea lucru la care vreau să mă refer este acela că am fost profund impresionat, pe parcursul prezenţei mele (vă asigur, anonime) în camera de gardă, de atenţia, dedicaţia şi profesionalismul personalului medical. De la tinerii medici până la brancardieri, aceştia mi-au apărut animaţi de compasiune, înţelegere şi dorinţă de a face binele cât mai bine. M-am gândit atunci, ca gazetar, cât de nedreaptă este branşa noastră "vânând" excepţii şi aspectele senzaţionaliste ale celei mai umaniste dintre profesii. Ceea ce e profund nedrept. Şi când o spun nu pot să nu mă gândesc cu recunoştinţă, la d-na profesor Daniela Bartoş şi la excelentul manager, dr. Claudiu Turculeţ, ale căror bune gânduri şi fapte mă ajută să mă remontez...
P.S. Sejurul meu la URGENŢĂ a continuat cu una dintre cele mai complexe investigaţii: coronarografia. În traducere liberă - asta înseamnă că pe o arteră principală - din zona inghinală sau de la antebraţ - se introduce o sondă care ajunge pe acest traseu până la inimă pe care o cercetează amănunţit printr-o cameră minusculă. Investigaţia nu este dureroasă, nu necesită anestezie, dar îşi induce o stare de nelinişte şi de rău vag. Însemnarea mea are însă ca obiect relevarea unei situaţii, într-o măsură jenantă, iar în alta amuzantă. La intrarea în sală m-a întâmpinat o domnişoară asistentă, tânără şi drăguţă pe deasupra, care m-a rugat să mă dezbrac. Văzând că la un anumit punct m-am oprit, mi-a spus calm: scoteţi-vă şi chiloţii! Mărturisesc că a fost prima dată în viaţă când o femeie mi-a cerut aşa ceva! Jenat, m-am conformat şi am suportat şi umilinţa ca aceeaşi domnişoară să finiseze operaţiunea de înlăturare a pilozităţii din zona inghinală. La sfârşitul operaţiunii am avut parte şi de o altă premieră: tot pentru prima dată în viaţă o femeie (care nu era mama mea) m-a ajutat să-mi pun chiloţii pe mine! Pentru că eram nu doar ameţit, dar şi pentru că de mâna dreaptă - cea prin care se făcuse intervenţia - nu mă puteam servi.
Dincolo de aspectul amuzant al întâmplării, m-a marcat din nou atenţia, precizia profesională şi înţelegerea de care dau dovadă aceşti oameni, cărora nu prea le acordăm respectul cuvenit. Şi chiar dacă unii dintre dumneavoastră vor manifesta scepticism, punând acest comportament pe seama unui tratament special determinat de relativa mea notorietate, vreau să îi asigur că prin periplul de trei zile pe coridoarele sau prin cabinetele de la FLOREASCA nu am întâlnit niciun semn de dezinteres sau de indiferenţă... (Acelaşi)
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
