Interviu - Un Pygmalion argeşean: prof. Ion Gîrtonea

 Fiecare dintre noi avem de purtat prin viaţă o cruce care ne-a fost rânduită încă de la naştere, după măsura puterii noastre. Pentru unii poate fi mai uşoară, pentru alţii o povară care îi apasă greu, însă cu toţii învăţăm de-a lungul timpului să trăim cu ea, căci - oricum - nu avem încotro. Unii răzbesc s-o ducă până la capăt, alţii renunţă la jumătatea drumului sau fac tot posibilul să mai scurteze din ea. Cert este că poveştile noastre de viaţă pot să semene, dar nu vor fi vreodată identice. Din fericire suntem cu toţii diferiţi şi orice om are destinul lui, străbătând prin lumea aceasta telurică un drum unic, pe care nimeni nu-l poate parcurge în locul său. Ei bine, în existenţa noastră scurtă, în care ne târâm anii cu sudoarea frunţii, întâlnim sute şi mii de oameni. Dintre aceştia, fie că vrem să recunoaştem sau nu, câţiva ajung în diferite etape ale vieţii să ne marcheze sau să ne influenţeze în alegerea unei traiectorii. Până la urmă, deşi fiecare este responsabil în dreptul lui pentru deciziile luate şi faptele întreprinse, suntem cu toţii rezultatul unor astfel de ciocniri cu oameni care inspiră, chiar dacă nu conştientizăm întotdeauna acest lucru sau am vrea să pledăm originali. Mereu vor exista şi acele persoane care vor stârni admiraţia noastră prin modul eroic în care au renăscut din propria cenuşă. Căci, într-adevăr, întâlnim semeni care, deşi viaţa le-a servit lămâi din cele mai acre, s-au încăpăţânat să facă limonadă, din care împart cu generozitate şi altora!

În cea de-a doua jumătate a anului trecut, am urmărit de la o lună la alta progresul unor tineri dansatori argeşeni care au evoluat impresionant - într-un timp relativ scurt - în cadrul Clubului de Dans Sportiv "Hobby Dance - AdoreMio" din urbe, unde au fost pregătiţi de către profesorul Ion Gîrtonea. Poveştile lor de succes vi le-am prezentat şi dumneavoastră şi, chiar dacă încă sunt cruzi şi mai au multe de învăţat, noi credem că nu ne-am pripit în a-i da ca exemple pentru cei din generaţia lor şi nici că ne-am înşelat cu privire la viitorul care îi aşteaptă. Totuşi, există ceva în parcursul lor sportiv, în modul lor de gândire şi în tehnica de lucru care ne-a sugerat încă de la început că în spatele acestor tinere caractere există acel CINEVA care îi inspiră, îi modelează şi îi ajută să-şi clădească propriul pod peste lume. Din discuţiile purtate şi din exerciţiile de observaţie pe care le-am făcut, cel care pentru alţii este un simplu profesor de Educaţie fizică, pentru aceşti copii şi adolescenţi este un soi de al doilea tată, căci de la el au învăţat adevărate lecţii de viaţă. Şi nu o spunem de la noi, ci acest fapt ne-a fost declarat cu toată sinceritatea chiar de ei! Acest om ne-a stârnit interesul tocmai prin dedicarea sa aproape totală în slujba formării de noi caractere prin dans. Căci dansul este, dincolo de toate, o artă care presupune disciplină, emoţie, respect, curaj, armonie, eliberare a sufletului şi transpunere a poveştii lui într-un limbaj elevat, vibrant. Dar până la dans, Ion Gîrtonea a avut de parcurs un drum lung, anevoios, care nu i-a fost presărat cu flori. Modul în care a răzbit să-şi facă un loc în lume poate fi pentru mulţi un exemplu de viaţă, căci el a pornit de jos de tot şi a fost departe de a primi totul de-a gata. În cele ce urmează, vă invităm să cunoaşteţi o poveste de viaţă care ar putea deveni cu succes un subiect de film.

Trecut prin greutăţi încă de mic

- Se spune că aţi avut o copilărie nefericită… Ne puteţi povesti câte ceva?

- Într-un fel, aşa a fost, însă n-am simţit-o atât de nefericită. Pentru mine, a fost o copilărie frumoasă. Dar da, am avut o situaţie mai dificilă... Am rămas de mic fără părinţi, pentru că mi-au murit în etape. Am avut şi un frate care a plecat devreme dintre noi. Ne-am trezit trei copii orfani, când eu aveam 10 ani, iar sora mea, care este cea mai mare, 16. Ea ne-a crescut, deşi era o copilă, dacă stăm să ne gândim. Pot spune că eu am privit-o ca pe o soră întotdeauna, dar ei atunci i s-a pus eticheta <<de-acuma încolo, tu eşti mama lor!>>. A acceptat situaţia şi şi-a dus crucea până la capăt, cu brio cum s-ar zice, căci mi-a oferit tot ce era necesar. N-am simţit lipsuri severe. Dar ei i-a fost foarte greu. Fiecare avem un destin, iar al ei aşa a fost să fie. Într-un timp, era şi la facultate, avea şi serviciu... A renunţat la multe în viaţă ca să se poată ocupa de noi. Pentru asta, va trebui să-i mulţumesc mereu.

- V-aţi simţit vreodată singur?

- Nu. Am întâlnit de-a lungul anilor oameni care m-au ajutat foarte mult să trec peste această dramă. Dintre aceştia, în urmă cu multă vreme, cineva mi-a zis să citesc Psalmul 91, unde se spune la un moment dat că Dumnezeu te poartă în braţele Lui, pe palmele Lui, ca să nu te loveşti şi să nu te muşte vreo năpârcă... Atunci am zis că da, ăla eu sunt! Am ştiut că Dumnezeu va fi mereu cu mine şi că nu sunt singur!

- Ce v-a determinat să mergeţi la facultate?

- De mic am văzut că banul se face greu şi am vrut să fiu altfel. Adică mi-am propus să-l câştig intelectual, nu la muncă fizică. Trebuie să menţionez că am copilărit în Curtea de Argeş, am învăţat şi aici o perioadă, apoi m-am mutat în alt oraş cu şcoala. Eu voiam să ies medic veterinar, apoi am fost sfătuit să mă fac preot. Dar cei mai mulţi mă îndemnau să urmez Facultatea de Sport sau să dau la Poliţie. Am avut talentul acesta la Educaţie fizică, aşa că trebuia să mă folosesc cumva de el. Apoi, chiar ÎPS Calinic m-a sfătuit să mă fac preot, căci aveam şi voce. Dar mă gândeam atunci că eu mă mai uitam după fete, fiindcă eram tânăr, şi nu mi se potrivea acest statut... Sigur, mi-aş fi dorit şi să merg pe urmele lui Pavarotti, fiindcă am cântat în cor şi chiar am luat lecţii particulare de canto în Bucureşti. La un moment dat, am vrut să fac de toate. Am refuzat, de pildă, o bursă de la Academia de Teatru şi Film, prin care aveam şansa să plec în străinătate, dar mi-am dat seama că mi-ar fi fost greu financiar să mă menţin... În orice caz, până la urmă, m-am hotărât să fac Facultatea de Sport. Deşi a fost ceartă mare la un moment dat cu sora mea, fiindcă eu voiam să merg acolo, iar ea dorea să merg în câmpul muncii, ca să câştig un ban... Era nevoie să încep să o ajut financiar. După lungi dispute, am făcut tot ceea ce mi-am dorit. Dar a fost o etapă frumoasă, căci m-a sprijinit în cele din urmă. Am fost o adevărată familie, ne-am ajutat enorm unul pe altul. Şi chiar şi acum suntem la fel de uniţi!

- Aţi regretat vreodată această decizie?

- Nu regret nimic, nu am păreri de rău, chiar dacă de multe ori m-am lăsat pe plan personal pe locul doi, ca să pot evolua profesional. Ideea este că am plecat de jos de tot, iar eu am ajuns profesor, sora mea are o afacere bună şi îi merge bine, iar fratele meu lucrează la ea la firmă. Cumva, prin deciziile pe care le-am luat fiecare, ne-am descurcat toţi trei şi am ajuns bine!

Răzbind prin viaţă în paşi de dans

- Cum aţi ajuns la dans?

- M-am apucat de târziu, la vârsta de 24 de ani. Mai înainte am fost pasionat de fotbal. După ce am terminat facultatea de Sport din Bucureşti, am căutat să am un job în plus, căci, dascăl fiind, salariul era chiar mic. Am găsit atunci o grădiniţă care căuta profesor de gimnastică. Nu era ce voiam eu, dar m-am gândit că măcar îmi plăcea muzica. Am fost la interviu, unde n-am discutat despre cât de bun eram. Adică mai degrabă am fost întrebat ce mâncam, ce tabieturi aveam, ce voiam să devin - şi aici am zis că aş vrea să fiu antrenor emerit în fotbal, că eram mort după acest sport. Deşi s-au întrebat ce căutam acolo dacă eram cu altă pasiune, mi-am primit job-ul şi mi-a fost foarte bine, fiindcă salariul era chiar bun... După un an de zile, respectivii şi-au făcut şcoală de fotbal şi mi-au zis: <<Poftim, acum poţi să te ocupi de asta!>> Şi le-am spus că nu mai vreau, fiindcă îmi place să fac dans, ceea ce i-a surprins. Dar mi-au întins mâna şi mi-au zis: <<Uite, de acum încolo, te ocupi tu de afacerea cu dansul!>> A fost în regulă, şi am continuat aşa o perioadă. Am dansat şi eu, că trebuia să cunosc limbajul, aşa că am luat cursuri specializate şi mă antrenam şi câte 7-8 ore pe zi. Chiar m-a prins în mreje dansul...

- ... dar v-aţi întors la Curtea de Argeş în cele din urmă...

- La un moment dat, n-am mai vrut să stau în Bucureşti. Îmi era dor de casă, voiam să fiu şi eu cu fraţii mei... Aşa că am testat piaţa la Curtea de Argeş. Vreo 2-3 ani am lucrat pe mai nimic. Am renunţat la dansul de performanţă exact atunci eram în prima fază şi începusem să câştig competiţii. Am început să fac naveta la Curtea de Argeş. În primul an, veneam doar duminica, în al doilea - sâmbăta şi duminica, iar în cel de-al treilea stăteam de vinerea până duminica şi predam aici. Între timp, mi-am făcut dosarul şi m-am transferat şi ca profesor de şcoală. Apoi, am reuşit treptat să-mi refac rădăcinile aici. M-am retras din competiţii, căci nu le puteam face pe amândouă.

- Credeţi că aţi fi ajuns departe dacă nu renunţaţi la performanţă?

- Privind în urmă, sunt convins că aveam şanse mari să ajung departe ca sportiv. Eram în formă atunci, destul de tânăr, dar a trebuit să aleg între cele două. Totuşi, nu mi-a părut rău deloc, deşi aş putea spune că încă mai accesez anumite partenere ca să ne reapucăm de dans. Dar nu mai merge, fiindcă fiecare şi-a făcut familie sau au vreo afacere. Aşa e viaţa, merge înainte...

- Vă mulţumeşte unde aţi ajuns acum?

- Eu am ajuns în vârful piramidei şi-mi ajunge. Nu vreau să îmi fac un nume că, vezi Doamne, predau eu dans la Curtea de Argeş... Tot ceea ce fac este pentru copii! Pot spune că atât îmi este pălăria şi acum este vremea lor. Apoi, mi-au trecut mii de copii prin mână... Dintre aceştia, am în Bucureşti foşti elevi care au ajuns antrenori. Mă întâlnesc cu ei acum şi suntem colegi. Sunt tineri care au ajuns dansatori de performanţă şi apoi s-au reprofilat. Este o satisfacţie pe care ţi-o dau aceste lucruri care nu se compară cu nimic altceva!

Din pasiunea pentru dans, dedicat total copiilor

- Cum se prezintă Clubul „Hobby Dance-Adore Mio” la această oră?

- În preajma Crăciunului, am organizat o serbare în cadrul căreia fiecare cursant a fost răsplătit cu diplome, cupe şi aşa mai departe, în funcţie de realizările din timpul anului. Am în prezent aproximativ 90 de copii, dar au fost şi perioade cu 300 de copii. Ei vin la dansuri pe vârste şi grupe valorice. Dar părinţii nu au continuitate... Îi aduc jumătate de an, după care se răzgândesc. Între timp, eu îmi fac nişte planuri cu ei şi apoi se strică totul. Şi tot aşa, o iau mereu de la zero! Pe puţini dintre cei ce vin la cursuri reuşesc să-i aduc sus în vârf. Doar cei care vor cu adevărat să facă dans se ţin de treabă!

- Care ar fi motivul?

- Motive sunt multe... În clasele V-VIII, de exemplu, ei au mult de învăţat. Clar nu au timp de dans. Mai bine investesc în meditaţii sau alte lucruri care să-i ajute la şcoală decât să plătească nişte cursuri de dans. Deci, şi banii sunt o problemă... Apoi, foarte puţini părinţi prevăd un viitor în dans copiilor lor. Târziu conştientizează că acest sport îl formează şi-l pregăteşte pe copil…

- Poate dansul să formeze sau să modeleze caracterul unui om?

- Cu siguranţă! Îmi aduc aminte, când am deschis primul club în Bucureşti, m-am trezit cu mulţi copii de etnie romă, pe care i-am primit fără ezitare. Mi-au cerut să le pun manele, deşi ei ştiau că fac dans de societate. Ca să-i păcălesc puţin, am început cu Samba, Cha-Cha şi Jive, care au o natură latino şi astea i-au încântat. După un an de zile, le-am făcut un test. I-am pus să danseze pe manele şi m-au trimis la plimbare cu ele. Ei nu le-au mai vrut sub nicio formă! Acesta este un exemplu. Sau Ştefan Radu, care la început era foarte rebel. El nu accepta refuzul: cum să ia el locul II, III sau IV? Plângea uneori şi pentru locul I. Am avut mult de lucru cu el, când chiar suferea pe tema asta. Acum îşi înfrânge aceste dezamăgiri şi nu mai este atât de supărat. Ştie imediat unde a greşit şi din ce cauză. Apoi, dansul schimbă modul de exprimare în societate şi atitudinea. Copilul învaţă multe, simte că este apreciat şi pentru asta, el trebuie să aibă o altă ţinută. Îl educă mental, spiritual, îl disciplinează... Este mult de spus despre cât de mult te formează dansul.

- Aţi întâlnit copii care v-au impresionat în mod foarte plăcut?

- Mi-a venit mai demult un copil cu handicap, avea un picior mai scurt cam cu vreo 5 centimetri. Eu n-am văzut atunci acest lucru şi l-am întrebat de ce venea în bocanci, el având nişte încălţări speciale. Mi-a zis fără să se ruşineze că avea o problemă cu piciorul şi m-a uimit. A făcut dans doi ani de zile fără să aibă complexe că n-ar avea ce căuta acolo sau că n-ar putea ajunge departe. Dansul te ajută şi să depăşeşti momentele grele ale vieţii. Am copii cu care comunic doar prin priviri. De exemplu, o fetiţă mi-a demonstrat după două şedinţe că ea trebuie să treacă la grupa mijlocie, nu la cea mică unde o aşezesem. Eu mi-am zis înainte de a doua şedinţă: <<Dacă Andreea se descurcă bine azi, o mut!>> În acelaşi timp, ea discuta cu prietenele ei şi le-a zis că ea credea că, dacă avea să danseze bine în acea zi, domnul o va muta la grupa mijlocie. Dar eu nu-i spusesem aşa ceva. A simţit ea. Şi aşa a fost!

Cum este să fii antrenor de dans

- Cum le croiţi coregrafia?

- În primul rând, există un set de figuri impuse, iar tu trebuie să faci legătura în aşa fel încât să faci trecerea de la una la alta cât mai frumos, ca să îl pună în valoare pe cel care dansează. În al doilea rând, sunt unele figuri pe care le stabilesc în funcţie de personalitate. Ştiu sigur că asta e pentru Vlăduţ, asta este pentru Ştefan, asta e Ani, asta - Cătălina! Acest lucru presupune să-i cunosc foarte bine. Dar, oricum, de la forma iniţială, o coregrafie suferă modificări. Poate nu se mai poziţionează bine faţă de perechile competitive, poate îl încorsetează pe concurent, poate a crescut nivelul lui valoric şi atunci trebuie altceva... Şi tot aşa, până se ajunge la o formă finală, la coregrafia câştigătoare. Dar până atunci suferă multe ajustări, mai ales în funcţie de clasa valorică.

- Pot veni copiii cu ideile lor?

- Bineînţeles că şi ei pot veni cu idei! Copiii au personalitate, vor să inventeze, cred că dacă fac cum gândesc ei sunt mai buni. Vor să fie personali, dar nu merge aşa mereu... Ei văd la alţii şi fură de la cei mai buni. Vor să le introduc anumite figuri, dar nu-şi dau seama că nu le pot executa. Eu le introduc, totuşi, în coregrafie, dar nu dau bine şi câteodată stăm şi câte două ore pe ele. Ei nu mai au răbdare să le iasă, dar încerc să-i stimulez mental. Până la urmă observă că nu li se potrivesc şi renunţă. Fiecare dansator are personalitate şi uneori i-o mai retez, fiindcă nu am ce face! Altfel, ţin perechea pe loc. Încerc să-i modelez... Am avut în urmă cu câţiva ani o pereche foarte bună. Între parteneri a fost o chimie aproape perfectă: Raluca Popa şi Andy Adam. Ei erau numai aşa, pe locurile I, II şi III. Am şi acum câteva perechi care promit, dar şi cursanţi care nu sunt foarte serioşi. Ei o fac pentru deconectare, să iasă din cotidian, dar cel mai mult îi omoară la competiţii. Acolo "şi-o fură", cum se zice... Vlad Ionuţ are doar un an de pregătire şi deja îi învinge pe alţii cu 4-5 ani de antrenamente. El vrea să facă asta, lucrează mult şi este foarte hotărât.

- Există o vârstă pentru dans?

- Nu există! Dar la început credeam că este o perioadă optimă, între 16-35 de ani, iar apoi îţi pui fracul în garderobă şi te opreşti. Dar nu este aşa! Există acum categorii de dans pentru seniori, de 50, 60 şi 70 ani. Sunt şi categorii pentru cei cu handicap. Apoi, garderoba specifică aranjează pe oricine, indiferent de vârstă.

- Care este cea mai mare problemă cu care vă confruntaţi ca profesor de dans?

- Dificultatea este că nu toată lumea are pereche. Fetiţele mai greu găsesc partener. Sau, mai bine zis, băieţii sunt mai rari la dans. Din 60 de copii, la mine 40 sunt fete şi restul băieţi. Dar e destul de bine şi atât...

- Cine "câştigă" băieţii?

- Fetiţele care doresc mai mult, care sunt mai disciplinate. Nu găseşti din prima formula magică, deşi mai fac mutări. Trebuie să existe o chimie aproape perfectă între ei, ca să aibă rezultate. Totul ţine de foarte multă muncă! Astea eu le stabilesc, deşi am situaţii în care îmi vine părintele şi-mi spune "El e partenerul fetei mele!" E greşit! Cei doi poate nu au nicio treabă în comun şi nu se potrivesc! Dar părinţii nu înţeleg întotdeauna. Ei cred că fac discriminare, dar clar am nişte principii în baza cărora formez perechile. Sigur, nu pot împăca pe toată lumea. Nici nepoţica mea nu are partener, deşi să zicem că aş putea face un compromis. Nu am găsit încă partenerul ideal pentru ea.

Perspective de viitor şi sfaturi pentru generaţia tânără

- Ce alte pasiuni mai aveţi?

- Sportul este totul pentru mine, apoi muzica şi îmi place enorm să călătoresc. Dar pentru această din urmă pasiune nu prea am mai avut timp. Înainte mergeam în drumeţii măcar o dată la două săptămâni. Dar acum depind de ei. Dacă nu mergi cu copilul la competiţii, nu pierzi tu mare lucru, dar îi iei lui plăcerea, harul ăsta. Nu poţi să-l laşi singur! Am copii care nu vin la competiţii fără mine. De exemplu, acum câţiva ani am trimis o pereche singură şi au luat locul IV. Dar mi-au zis că, dacă eram eu acolo, sigur luau locul III. M-a mustrat conştiinţa... Weekend-ul următor am mers cu ei şi s-au clasat pe II. Asta şi pentru că sunt anumite momente când trebuie să-l încurajezi, să-l pozitivizezi mental. Ei, când ies de pe ringul de dans, mă întreabă imediat cum a fost, dacă s-au descurcat bine... Dacă văd că nu stau de vorbă cu ei, îşi dau seama - "A, clar, n-am făcut bine!" Totuşi, mi-am propus să-mi mai fac timp şi pentru mine, fiindcă am nevoie de pauze, de puţină ordine...

- Aveţi 42 de ani. Unde vă vedeţi peste alţi zece?

- Nu ştiu exact ce voi face atunci. Am de gând să rămân profesor. La Clubul de dans nu am de ce renunţa, fiindcă este pasiune şi îmi place. În paralel, mi-am înfiinţat şi un Club de iniţiere în baschet şi handbal, "Onorific Sport", care începe să capete proporţii. Sunt aproape la jumătatea vieţii şi aş putea să mă panichez fiiindcă trebuie să-mi fac o familie... Am avut şi experienţe de genul acesta, am încercat să fac pasul spre o căsătorie. Dar nu a mers... Sunt cât se poate de maleabil, doar că eu am un program foarte încărcat şi nu pot să renunţ. Am fost acuzat că neglijez, deşi am făcut tot posibilul să nu fie aşa. Dansul este şi un domeniu care naşte gelozie. Am avut şi astfel de reproşuri...

- Ce-i sfătuiţi pe copiii şi tinerii de acum?

- Să asculte de părinţi! Când eram mic, orfan fiind, vedeam cum ceilalţi se bucurau de părinţi, mai ales când le ofereau nişte lucruri. Dar vedeam şi obrăznicia lor... Şi mă gândeam că ei îi aveau şi nu-i ascultau, iar eu nu aveam pe cine să mai ascult. Ei nu-şi dau seama ce înseamnă să fii fără părinte. Îi au şi e ca şi cum li se cuvine totul! Ei nu cunosc sacrificiile, mai ales în ziua de azi...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!