S.O.S. Răzvan!
# La 13 ani face tratament cu citostatice
# A fost părăsit de mamă şi este crescut de bunică
# Are nevoie de bani pentru acoperirea costurilor
Zilele trecute am aflat povestea dramatică pe care o împart doi frăţiori din Curtea de Argeş, pentru care copilăria nu mai este aceeaşi de când cel mare a fost diagnosticat cu o boală teribilă, despre care nimeni n-ar vrea să audă! După ce viaţa a fost nemiloasă cu Răzvan (13 ani) şi Gabriel Mustaţă (11 ani) în urmă cu nouă ani, când mama care i-a adus pe lumea asta, o femeie cu inima împietrită, i-a părăsit ca pe nişte obiecte fără valoare şi i-a lăsat în voia sorţii, în august, anul acesta, soarta i-a lovit din nou, fără milă, de parcă ar fi trebuit să plătească preţul unor păcate vechi, de care n-aveau habar: primul a început să dezvolte o formă malignă de cancer! Rădăcinile noii suferinţe se pot duce mult în trecut, bănuindu-se că boala ar avea legătură cu lovitura pe care Răzvan a resimţit-o în sufletul său de câţiva ani încoace, după ce mama lor i-a înlocuit cu un alt copil şi nici nu vrea să mai audă de primii ei născuţi. Micuţii sunt crescuţi încă din 2007, de când ea le-a întors spatele, părăsindu-i fără vreun regret, de bunica iubitoare din partea tatălui, pe nume Dumitra. Ea şi-a dedicat anii care au urmat îngrijirii nepoţilor, investind toate resursele pe care le-a avut la dispoziţie pentru a-i vedea fericiţi şi a compensa lipsa părinţilor. Deşi nu i-a stat în putinţă să le ofere micuţilor atât cât şi-ar fi dorit, dată fiind pensia lunară de numai 930 lei, "mamaia" le-a fost şi mamă, şi tată, izvor nesecat de grijă şi de dragoste părintească. Desigur, poate vă întrebaţi: "Bine, dar tatăl...?" Ei bine, acesta, după ce a lucrat o perioadă la brutărie, a fost trimis în şomaj şi de atunci nu şi-a mai găsit ceva de lucru, astfel că s-a văzut nevoit să se mute la ţară, unde are în grijă o mică turmă de oi, care-i aduce un câştig subţire, care însă îl scuteşte să facă foamea...
"N-am avut de ales..."
După ce a fost astfel diagnosticat, băiatul s-a retras şi mai tare în el însuşi: vorbeşte puţin şi mai mereu e dus pe gânduri. Aceasta în timp ce mezinul, Gabi, spune mereu că tot ce-şi doreşte acum este să se facă Răzvan bine şi să fie iar totul ca înainte. Bunica ne-a povestit că din august încoace, parcă trăieşte într-un coşmar din care ar face orice ca să se trezească. Cele aproape patru luni de investigaţii şi tratamente au epuizat-o psihic şi fizic, iar material, au dus-o la sapă de lemn. Tocmai de aceea, după ce a stat de vorbă şi cu cadrele didactice de la Şcoala "Basarab I", unde învaţă copiii, s-a hotărât să apeleze la ajutorul semenilor, căci nu mai are resurse şi nu poate cu niciun chip să abandoneze lupta pentru însănătoşirea nepotului. "Eu n-aş fi făcut asta, că mi-era ruşine şi le este şi lor!... Noi n-am apelat vreodată la mila cuiva, dar acum am ajuns la capătul puterilor, nu ştim ce să mai facem! N-am avut de ales...", ne-a spus aceasta, cu privirea în jos, la mâinile pe care le frământa neputincioase în poală.
Totul a început la prăznuirea Schimbării la faţă...
Pe 6 august, într-o sâmbătă seara, când creştin-ortodocşii prăznuiesc marea sărbătoare, Răzvan a venit obosit de afară, după ce jucase fotbal cu ceilalţi copii din cartier, şi i-a zis bunicii arătându-i o umflătură: "Mamaie, ia uite ce am la gât!" Aceasta s-a apropiat îngrijorată să vadă despre ce era vorba: "M-am şi mirat, ce să aibă el la gât aşa mare?... L-am întrebat: <<Mă', te-a lovit cineva cu mingea? Ţi-a sucit careva gâtul în joacă? Ai căzut?>> Mi-a zis că nu, doar că a simţit că a transpirat şi a dat să se şteargă cu şerveţelul. Atunci a simţit că era umflat. N-am ştiut ce să-i fac! Şi-a făcut el duş, i-am dat eu cu nişte alifie de care aveam prin casă... Duminică, unde era să te duci?... Luni, la prima oră, ne-am dus la policlinică, gândind în sinea mea că o fi vreo banală problemă de ORL. Doctorul venea de la Piteşti după-amiază şi am mers, până una-alta, la circă, la medicul de familie, dr. Moiceanu. Dumneaei a zis că ar trebui internare, fiindcă e posibil să fie ceva legat de glandă, de competenţa unui endocrinolog. Am zis că merg la Piteşti, dar nu în acea zi, că trebuia să-l las pe Gabi cu cineva."
Aici, "mamaia" s-a oprit, cu un nod în gât: "Ştiţi, ei n-au stat o clipă fără mine, de când i-a lăsat mamă-sa! Aşa i-am protejat ca pe propriii mei copii şi am fost peste tot cu ei!..." Aşa că l-a sunat pe fiul său, tatăl micuţilor, şi i-a spus despre problema lui Răzvan, iar el s-a speriat să nu fie ceva grav. "A venit de-a stat el cu cel mic şi eu am plecat cu Răzvan marţi dis-de-dimineaţă, astfel că la ora 08.00 am fost la spital, la Pediatrie. Acolo, tot glandă au crezut că este. Dar au decis să ne trimită să facem o ecografie la Spitalul Judeţean. Aşa am aflat că avea ganglioni de 6,8 cm. L-au internat şi m-a întrebat de maică-sa, iar eu i-am zis că e copilul meu, că eu l-am crescut! Mi-era teamă că nu mă lasă să stau cu el, dar am rămas acolo internată şi eu. De marţi până vineri i s-au făcut toate investigaţiile care se puteau face acolo: şi TBC, şi stomatologie, absolut tot! Apoi mi-au spus că ei nu vor să rateze diagnosticul şi că mai bine ne trimit la Bucureşti, la Fundeni...."
Diagnosticul cel mai rău cu putinţă!
Cum urma Sfânta Maria, bunica şi nepotul au mai stat internaţi până marţea cealaltă, ca să li se poată da o salvare, timp în care aceasta a fost bântuită de fel şi fel de gânduri răscolitoare, dar refuza să creadă că ar fi fost vorba despre ceva rău. "În data de 16 august am plecat, deci, la Fundeni. Acolo, tot aşa, analize peste analize, dar i-au dat şi Cefort - cel mai tare antibiotic. Ne-au trimis şi la <<Marie Curie>> ca să facem biopsia, pe 25 august. Pe 29 i-au făcut externare, urmând ca după 14 zile să primim rezultatul. Am plecat îndoită... Eu nu gândeam, nu-mi închipuiam să iasă ceva rău! Refuzam să merg cu gândul până acolo!... În fine, pe 9 septembrie s-a dus celălalt fiu al meu, care stă în Bucureşti, la spital, acolo, după ce i-am dat toate datele, ca să ia rezultatul. Când i-au spus că analiza n-a ieşit bine, el a rămas blocat şi n-a ştiut ce să mai întrebe. Dar doctorul i-a zis să nu ne panicăm pentru că, dacă urmăm cu sfinţenie paşii, se tratează, numai că în timp mai îndelungat."
Acestea fiind spuse, "mamaia" Dumitra şi Răzvan s-au mai liniştit şi au aşteptat apoi până în 20 septembrie ca doctorul lor să vină din concendiu. Între timp, băiatul a mers şi la şcoală. "După discuţia cu medicul lui, pe 26 septembrie a început tratamentul cu citostatice, dublat de analize peste analize. Era ciudat că la sânge îi ieşeau bine, dar i-au pus clar diagnosticul de limfom Hodgkin cu celuralitate mixtă. Abia pe 4 octombrie i-au mai făcut externarea. Ne-a chemat de-atunci să facem un citostatic la 14 zile. A făcut şi ecografe de tot felul, apoi o analiză mai avansată la o clinică particulară, căci se credea că avea ganglioni şi la stomac. Eram disperată, dar bine că acolo nu i-a ieşit nimic..."
Până acum, Răzvan are deja patru şedinţe de citostatice. Din spusele bunicii, medicii au stabilit că ar trebui făcut acest tratament timp de 6 luni. Până una-alta, nepoţelul stă internat câte 7 zile la fiecare şedinţă: "Mă doare sufletul de el! A ajuns un copil chinuit! După citostatice îi este foarte rău! I-a căzut şi părul, îl doare rău burtica, are stări din cele mai rele. La patru zile după şedinţă, face hidratări, ca să-i spele venele. Vă daţi seama, e otravă curată! Apoi, unde mai pui că are şi un regim alimentar sever..."
Suferinţă de copil...
Deşi cineva le-a sugerat să meargă în Italia, oferindu-le şi câteva relaţii, bunica ne-a spus că s-ar confrunta cu o problemă dublă în acest sens: "În primul rând, ne trebuie acordul scris al mamei ca să-l putem scoate din ţară. Dar de unde s-o luăm, când ea nu vrea să ştie de copiii ei?... În al doilea rând, avem nevoie de foarte mulţi bani ca să stăm acolo, bani pe care nu-i avem..." Cea care i-a abandonat în urmă cu nouă ani locuieşte acum în Italia, unde îi oferă afecţiunea de mamă altui copil. După cum vă spuneam şi la început, există bănuieli solide că boala lui ar fi luat naştere pe fond de stres, din cele aflate de bunică de la medicii care-l îngrijesc pe Răzvan. "În 2013, el o tot căuta pe Facebook şi până la urmă a găsit-o, dar cu un copil mic în poze. Eu mi-am dat seama şi am încercat să-i spun că e bona lui, dar nepotul mi-a arătat că acela seamănă prea tare cu el. Şi a rămas cu un gol în suflet de atunci... Mă întreba mereu, săracul: <<Mamaie, dar pe noi de ce nu ne-a iubit mama? De ce pe noi ne-a părăsit?... De ce nu ne-a vrut?...>> Eu i-am spus că astea sunt întrebări la care nu pot să le dau un răspuns. Nici mie nu-mi pot răspunde, mai ales că n-am gândit înainte că mamă-sa ar putea face lucrul ăsta vreodată! Când a văzut că au descoperit-o, i-a blocat acolo pe internet şi n-au mai auzit de la ea nimic de atunci. Niciodată nu vrea să vorbească cu ei. Nici măcar nu-i sună la telefon!", ne-a explicat "mamaia" Dumitra. Abandonul matern şi nepăsarea cu care i-a tratat necontenit femeia pe el şi pe fratele mai mic i-au pricinuit în sufletul său de copil sensibil o nebănuită durere şi un sentiment de fiu nedorit, dat la o parte pentru totdeauna. Răzvan nu înţelege ce rău i-a făcut el mamei când era micuţ încât nu-l doreşte şi nu-l poate ierta nici după atâţia ani. Ochii săi, nespus de trişti, cădeau grei într-un gol adânc atunci când a venit la noi şi abia a schiţat un zâmbet chinuit în colţul gurii când am încercat să-l înveselim puţin. Parcă nimic pe lumea asta nu l-ar putea mulţumi în vreun fel...
Mamă fără inimă
Până să se întâmple episodul cu boala, Răzvan şi-a convins tatăl să-şi facă pe reţeaua de socializare un cont cu un alt nume, ca să poată totuşi să mai ia legătura cu mama sa. În felul acesta, au mai văzut ce fac ea şi frăţiorul lor, dar fără să-i dezvăluie cine sunt ei. Dar nici după ce s-a depistat boala nu şi-a schimbat atitudinea faţă de proprii fii. "Ea ştie de situaţie... După ce s-a îmbolnăvit băiatul, taică-său a intrat şi i-a spus, ca din partea unui străin, totul despre copil. Într-o zi, a sunat să vorbească cu el, de pe un număr de Italia. Iniţial, Răzvan n-a vrut să-i răspundă, dar i-a dat un mesaj şi i-a spus că este la spital la Bucureşti cu mine încă din august şi nu ştie când iese. Ea tot a mai sunat şi până la urmă i-am răspuns eu, însă l-a cerut direct pe el. I-am întins telefonul şi l-a întrebat: <<De ce eşti bolnav?>>. El i-a spus că are un ganglion la gât, la care ea: <<Şi ce, nu se tratează?!?>>. Copilul a recunoscut că nu ştie, iar ea i-a mai spus doar atât: <<Dacă ieşi până în decembrie, ne vedem atunci!>> Aia a fost tot! Eu cred că şi-ar da acordul să-l transportăm în afară, la nevoie... Ar fi prea de tot să nu vrea!"
Însă medicul le-a spus că nu are rost această deplasare, pentru că tratamentul ar fi acelaşi, la care s-ar adăuga, fireşte, o mare cheltuială. "A zis să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu are leucemie sau ceva mai grav de atât! Sigur, ce are el este tot malign! M-am bucurat că ganglionii s-au retras aproape de tot de la tratamentul primit aici, însă nu ştim cum va evolua mai departe. Trebuie să treacă cele 6 luni de citostatice... Am înţeles că a mai fost un caz cu o fată în vârstă de 16 ani, care a avut acelaşi lucru şi, după cele 6 luni de tratament, şi-ar fi revenit. Dar trebuie ţinut permanent sub control şi regim", a spus bunica cu mari rezerve în glas. Cert este că medicii i-au asigurat că acum nepotul este înspre bine, dar nu ştie cineva ce va fi după aceea. Este posibil ca boala să recidiveze...
După plecarea neaşteptată a femeii care i-a născut doi copii, tatăl lor a rămas la Bîrseşti, în casa bunicii din partea acesteia, care întotdeauna s-a înţeles bine cu el şi a condamnat-o pe nepoată pentru ceea ce a făcut. Locuinţa este la marginea unui pârău, la jumătate de oră de mers pe jos de la drumul principal, o construcţie bătrânească, ruptă de lume, fără apă, curent sau alte utilităţi. Acolo, bărbatul în vârstă de 43 ani s-a izolat de toţi şi-şi duce traiul cum poate. N-a vrut să-i fie şi el povară bietei mame care deja a făcut prea mult luându-i copiii de suflet. De aceea, pe micul teren disponibil creşte în jur de 50 de oi care îi aduc un venit modest. "Eu sunt pensionară din 2007, chiar de când s-a întâmplat cu ei. Băiatul meu mi i-a adus, că nu se descurca singur cu ei, fiind mici, mi-a povestit necazul care l-a lovit şi a picat cerul pe mine! După ce că eram eu bolnavă de inimă, atunci a fost momentul când am simţit că o să mor, când m-am văzut în aşa situaţie! Până la urmă, mi-am făcut dosarul de pensie, că oricum bună de muncă nu mai eram. De atunci, stau cu ei. Băiatul a băgat divorţ de ea la câteva luni. A venit abia la a doua înfăţişare, după ce stătuse pe la Arefu la nişte ciobani. Între timp, o zgorniseră de acolo... Ei nu-i prea plăcea munca, asta era marea problemă! De copii nu ştia să vadă cum trebuie..."
Poate mustrată în conştiinţă sau urmărind vreun interes ascuns, femeia a cerut atunci custodia pentru Răzvan, dar n-a avut cu ce face dovada că avea casă şi cu ce-l întreţine, aşa că la judecată, i-a fost încredinţat tatălui. "Eu le-am zis, dacă ei cred că ea este o bună mamă de copii, să-i ia pe amândoi, că amândoi sunt ai ei! Dar să şi-i îngrijească, nu ca până atunci! Cum părinţii îi erau decedaţi deja, bunica din partea ei s-a pus martor la fiul meu, că' văzuse cum se purtase ea şi că micuţii erau ca vai de ei. A spus la proces cum se comporta acasă cu ei şi ce păţea fiul meu cu ea, că' pleca de acasă şi-i lăsa de izbelişte... Atunci am aflat şi eu prin ce chin trecuse el cu ea! Judecătoarea s-a crucit!"
Conform legii, mama trebuia să le dea celor doi fii pensie alimentară, dar abia în 2015 le-ar fi trimis ceva. "Mamaia" Dumitra ne-a mărturisit: "În plus, pretindea atunci, în 2008, ca fiul meu să împartă camera de cămin în care stătuse cu ea. A fost mare tărăşenie... După ce că pensie nu voia să le dea, mai venea şi la aşa-zise drepturi. Camera aceea era luată de mine, din banii mei. Am zis, după ce că a lăsat copiii - pe care i-am luat de drag, că' sunt sângele meu - mai cere şi din munca mea?!? Simţeam că mor!... Bunică-sa i-a făcut morală, a stat cu gura pe ea şi a convins-o să renunţe. A făcut până la urmă partajul şi a semnat act cu băiatul meu că ar fi despăgubit-o cu 10.000 lei (fictiv), după care ea şi-a luat drumul în Italia. De atunci, mai vine odată la doi ani, stă o jumătate de zi cu ei, le ia două-trei lucruşoare de îmbrăcat şi pleacă. Apoi, nu vă mai spun că, după divorţ, a făcut numai rele - împrumuturi pe numele nostru, credite, ne-am trezit cu factura de 5.000 lei de plătit pe numele nostru. A căutat-o poliţia un an de zile, a primit un an şi jumătate cu suspendare, dar..."
Venituri insuficiente
Bunica ne-a mărturisit că are un venit lunar de numai 930 lei, dintre care 400 se duc pe facturi, 150 pe medicamente, la care se adaugă şi o rată la bancă, întrucât a avut nevoie de bani pentru a se opera de ulcer varicos în urmă cu un an. La banii rămaşi se adaugă alocaţiile copiilor şi 200 lei obţinuţi din închirierea camerei de cămin. Tatăl nu are un venit fix, în afară de ceea ce îi iese din mica afacere cu oi. Cu toate acestea, au reuşit să trăiască fără neajunsuri şi să treacă peste problemele apărute de-a lungul vremii. "Tatăl lor le-a luat telefoane, unchiul lor le-a luat o tabletă. Mulţumesc lui Dumnezeu, lipsuri n-am avut, dar nici nu ne-am lăfăit. Ei pot să spună dacă le-a lipsit vreodată ceva! De multe ori, mi-au zis: <<Mamaie, dar de ce nu vrei să mănânci şi tălică din asta sau cealaltă?>> Iar eu le-am zis că nu mi-e foame sau n-am poftă... Vă spun cu cea mai mare sinceritate că m-am lăsat pe mine ca să aibă ei şi să nu ducă lipsă", a mai spus aceasta.
Bani le trebuie foarte mulţi pentru deplasări, pentru regimul lui Răzvan, pentru viitoarele tratamente. Ni s-a spus că numai drumul dus-întors îi costă 120 lei. "Apoi, acolo cheltuim 50-60 lei pe zi cu mâncarea, că el nu are voie să mănânce decât pui la grătar, legume şi fructe foarte multe. Mâncarea din spital nu-i foloseşte. Aşa că pe aceea o mănânc eu, ca să nu cheltuiesc şi pentru mine, iar lui îi cumpăr special. Dar sunt foarte scumpe acolo, în zona spitalului! Mi s-a spus că după citostatice urmează să ia nişte medicamente foarte scumpe, care ar costa 1.800 lei vreo 25 pastile şi că poate vom găsi o fundaţie să ne acopere costurile. Dar, vom vedea ce s-o alege..." Până una-alta, bunica şi-a făcut dosar de însoţitor, dar încă nu a primit un răspuns.
Crescuţi şi educaţi cu suflet
Privind la anii de trudă cu cei doi frăţiori, pe care i-a avut în grijă încă de când cel mare avea trei ani şi jumătate, iar cel mic un an şi jumătate, faţa sa se umple de bucurie şi mândrie părintească: "Au fost şi sunt şi acum foarte cuminţi. Nu i-am lăsat vreodată singuri în parc sau de capul lor pe afară! Mă ascultă şi mă ajută şi ei cu ce pot. Eu i-am educat şi i-am învăţat ca să mă pot ajuta cu ei!" Femeia ne-a spus că uneori se vede neputincioasă şi că mai zice "Doamne, ce bine era dacă unul din voi era fată!", iar răspunsul pe care l-a primit într-o zi i-a topit inima: "Mamaie, dar de ce zici aşa? Zi-mi mie ce face o fată în casă şi fac eu!"
De altfel, micuţii învaţă amândoi foarte bine. Au note bune, sunt silitori la toate materiile, deşi Răzvan face acum şcoala la Fundeni, printr-o fundaţie care le predă copiilor internaţi, le dă teste şi le pune note... El ne-a spus că şi-ar fi dorit să urmeze liceul la "Vlaicu", iar după aceea să facă şi o facultate, dar cu boala asta, şi-a dat înapoi toate visurile. Îi place mult să joace fotbal, ca oricărui băiat de vârsta lui, în timp ce Gabi e mai preocupat de jocurile pe telefon. Cei doi fraţi n-au calculator, iar tableta cumpărată de unchi acum doi ani i-a fost spartă lui Răzvan de un alt copil bolnav de la spital, aşa că a rămas şi fără aceea. În plus, chiar şi când a venit la noi la redacţie, micuţul avea dureri de burtă cauzate de citostaticele făcute în urmă cu câteva zile şi ne-a mărturisit că tocmai îi dăduse bunica o pastilă ca să-i mai amelioreze starea de rău. Deşi i-am sugerat să-şi scoată şapca pentru o poză, acesta a insistat să o păstreze, căci nu-i place cum arată părul lui acum, după ce i-a căzut în mare parte. La această replică, bunica a strâns din buze cu amărăciune. Înainte de a pleca, ne-a mai spus că el şi Gabi şi-ar dori foarte mult să stea cu tatăl lor şi de multe ori se întreabă dacă va fi posibil vreodată acest lucru... Însă, cum acesta locuieşte în condiţii grele, probabil că şansa este una foarte mică...
Cam aceasta este povestea unui copil, elev în clasa a VII-a, care, în loc de computer şi vacanţe, îşi doreşte două lucruri, pe cât de banale, pe atât de greu realizabile: să se facă bine şi să stea cu tata. Cât despre dragostea mamei, nici nu mai îndrăzneşte să spere... V-am spus această poveste în speranţa că se vor găsi oameni ca să-i dea o mână de ajutor lui Răzvan să învingă cumplita boală. Care s-ar traduce prin ajutor financiar pentru acoperirea costurilor deplasărilor la tratamentul cu citostatice şi la achiziţionarea medicamentelor şi a hranei, pentru a respecta regimul prescris de medici. Bunica, Dumitra Mustaţă, dispune de următorul cont, în care-şi primeşte şi pensia: RO77BRDE030SV21185060300. Oricine doreşte să salveze un copil chinuit, părăsit de mamă, asupra căruia a căzut ca un blestem o boală cumplită, o poate face folosindu-l! Cei ce doresc să ia legătura cu familia, sunt aşteptaţi la redacţia noastră.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
