COORDONATE SPIRITUALE - Repetitio mater studiorum est: de ce se scrie corect POENĂREI
Considerând toponimia "istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpului şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular", Iorgu Iordan - autorul volumului de referinţă "Toponimia românească" - insista asupra rolului decodificării semantice a toponimelor pentru elucidarea unor aspecte semnificative de istorie locală.
Toponimul Poenărei prezintă, în interpretarea inconfundabilului monografist local, Ion N. Andreescu, o origine absolut inedită. Reluând formularea ilustrului cercetător C. Rădulescu-Codin: "După unii autori (Alessandrescu, Dicţionar geografic), cuvântul Poenărei ar fi venind de la Poeni-rele, căci, în comună se găsesc mai multe poeni întrerupte de dealuri, râpi, coaste etc.", Ion N. Andreescu emite o ipoteză surprinzătoare: "Părerea noastră, dimpotrivă, arată că acest cuvânt vine de la poiene şi cuvântul <<rei>> vine de la cuvântul reus, care, în latineşte, însemnează lucru, adică Poiene de lucru" <sic !>, motivând printr-o argumentaţie formulată în maniera sa specifică: "Sîntem îndreptăţiţi să susţinem aceasta, că, din cercetarea manuscriselor, zapiselor domneşti, moşia Poenăreilor a aparţinut în vechime Domnului Ţării Româneşti, pe care le-a transmis cu zapis vitejilor săi semn de recunoştinţă a vitejiei".
Probabil, sub influenţa iodizării - care reprezintă rostirea lui e iniţial ca ie -, specialiştii "nomenclaturişti" regionali au adoptat forma cu ie, printre altele, în cazul numelui satului Poienărei, vocala iodizată fiind inclusă în interiorul cuvântului. Dacă ar fi studiat cu atenţie documentele medievale, ori s-ar fi rezumat la consemnarea corectă a lui C. Alessandrescu din volumul său de referinţă "Dicţionar geografic al judeţului Muscel", Bucureşti, 1893, "naşii" agramaţi ai satului ar fi acordat credit acestui cercetător autentic, care consemna, referindu-se la satul Poenărei: "Numele său se crede că vine de la <<Poeni-rele>>, căci, în comună, se găsesc mai multe poeni întrerupte de dealuri, râpi, coaste etc.".
Se confirmă, astfel, menţinerea, sub forma atestată în actele medievale, a grafiei Poenărei, alterată, ulterior, de "toponimiştii de conjunctură", autori, la comanda nomenclaturii comuniste, ai "Nomenclaturii localităţilor", "specialişti" lipsiţi de rigoare ştiinţifică, care i-au adăugat un ilogic "miagchiznac" (Ъ), sub influenţa, la modă, în perioada comunistă, a limbii ruse.
Perpetuată, în documente, sub forma Poenărei, denumirea devenită "oficială" a satului - Poienărei - nu este susţinută nici măcar de o "ortoepie" locală, pronunţia generalizată în localitate fiind, de facto, Poinărei!…
În rubrica de "Ştiri şi fapte" a ziarului "Curentul" din 13 noiembrie 1943, se consemnau, printre altele, sub titlul "Sfinţirea Bisericii Sfânta Paraschiva din comuna Poenărei-Muscel", următoarele: "Ridicată din temelie cu râvna şi jertfa creştinească a unor oameni de bine, s’a sfinţit Duminică, 7 Nov. 1943, în comuna Poenărei, judeţul Muscel, biserica cu hramul Sfânta Paraschiva".
"Muierea toponimică", adoptată agramat de către "nomenclaturiştii" slavişti argeşeni, a avut în vedere, se pare, "poljana" - cuvânt din slava veche care este la originea vocabulei "poiana", desemnând un "loc într-o pădure, lipsit de copaci şi acoperit cu iarbă şi cu flori". [Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, p. 636]. Este surprizător că apetenţa pentru nemotivate intervenţii toponimice pe care au manifestat-o cei din comisia argeşeană nu i-a molipsit pe mai "tradiţionaliştii" lor omologi din judeţele, unele limitrofe, care au "oficializat" formele atestate documentar: Poenari [Vâlcea, Giurgiu]; Poeni [Teleorman]; Poenile [Vrancea]; Poeniţa [Vâlcea]; Poeniţele [Buzău], toponime care derivă, evident, din acelaşi substantiv comun: "poiană". De altfel, slavistul muscelean Ion Moise, care a elaborat împreună cu colegii săi piteşteni, Constantin Ţibrian şi Gheorghe P. Bănică, studiul etimologic şi istoric "Localităţile judeţului Argeş", Piteşti, 2000, manifestă o inconsecvenţă halucinantă în utilizarea grafică a unor toponime identice: Poenarii de Muscel [p. 56], dar şi Poienarii de Muscel [p. 66]. Ei adoptă grafii paralele şi în cazul Poenăreilor: Poienărei [p. 66], dar Poinărei [p. 76] - motive suficiente pentru a observa "preciziunea" studiului elaborat cu "acribie ştiinţifică" de către specialiştii universitari menţionaţi.
"Errare humanum est; perseverare diabolicum!...", observau, din propria lor experienţă de viaţă, latinii. A persevera în preluarea fără discernământ a erorilor "oficializate" de către neavizaţi, erijându-te în apărător "fidel" al unei ortografii impuse conjunctural este, după opinia personală, o probă crasă de ignoranţă! Dixit!…
Satul Poenărei este numit, în intimitate, "Picior de Paris"; poetul popular local, Ion Fulga, motivând liric atribuirea cognomenului: "Nu e sat ca alte sate,/ să se vadă de departe:/ e ascuns doar printre meri,/ printre meri, şi printre peri,/ printre nuci, şi printre pruni;/ sat bogat, cu oameni buni,/ sat bogat şi sat frumos/ şi cu pământu’ mănos.../ N-a greşit cine a zis/ că e picior de Paris!...".
Sintagma capătă, însă, în opinia unora, conotaţii peiorative: "I se spune aşa, în batjocură, fiindcă e într-o fundătură, în văgăuni… Poenărenii sunt marnici (plini de ei, mândri). Nu trag cizmele nimănui!... Poenărencele sunt înţepate, fudule; nu se aseamănă cu femeile din alte sate, pentru că, spun ele, s-au născut pe înălţimi, mult mai aproape de cer" [Constantinescu J., 1977].
Prof. Grigore Constantinescu,
POENĂREI - STRĂBUNA VATRĂ NATALĂ, nr. 12/2016, revistă monografică anuală
