Tezaurul tradiţiei - Obiceiuri la naşteri în Poenărei-Muscel
În "Dicţionarul geografic al judeţului Muscel", C. Alessandrescu a realizat o excelentă sinteză a obiceiurilor tradiţionale din întregul areal etnocultural al Muscelului, sinteză care prezintă, la peste un secol de la apariţia volumului menţionat, un evident caracter documentar. Cu această certitudine, capitolul despre "Obiceiuri la naşteri" este reprodus integral, în continuare, din sursa citată, în acest eseu monografic etnocultural consacrat satului Poenărei: "Când femeia se găseşte în munca naşterii, nu lasă alte persoane să vie în casă spre a o vedea. Copilul nu-l scaldă cu apă din ziua trecută. Când îl scăldă, îl pune cu capul spre est şi după ce termină, mişcă albia tot spre est şi scutură copilul de apă, spre foc. Când femeia e lehuză, 40 de zile nu rămâne singură în casă cu copilul, ci însoţită de altă femeie; ţine, pe lângă dânsa, furca de tors, iţele de ţesut şi babiţa şi afară iese cu furca în mână şi cu o altă persoană, nu singură. La trei zile după naştere, seara, pune, cu moaşa, pentru ursitoare, mâncări de tot felul, bani etc. La botez, duce pe copil înfăşat în cămaşa tatălui său. La naşterea copilului, în timpul chinului, nu trebuie să asiste femeie ori bărbat cu ochii căprui, căci se apropie Ucigă-L-Toaca de lehuză şi copil. După naştere, copilul se îmbăiază cu apă vie, prima dată, ca să fie voinic.
Ori de câte ori îl scaldă, suflă şi scuipă de trei ori spre cel necurat. Albiturile fătului nu trebuie să le apuce afară sfinţitul soarelui, căci e rău de miazănoapte. Copilul se scaldă înainte de apus pentru acelaşi cuvânt. După ce se naşte, copilul se scaldă în apă rece, zicând să fie iute, şi, când îl scaldă a doua oară, pune şi încălzeşte apă într-o oală nouă, zicând să aibă glas să cânte frumos, şi, după ce l-a scăldat şi l-a înfăşat, îl atinge cu capul de cămineţul coşului, zicând să fie bun şi să nu plângă; după aceea, de pragul uşii de sus, zicând să nu ia deochi. Apoi, îl dă cu capul de icoană, ca să aibă cinste în faţa lumii ca icoana; după aceea, rade de la icoană puţin lemn şi-i dă copilului pe gât, zicând să nu se mai sperie. Apoi, înainte de a-i da ţâţa, îi dă puţin unt proaspăt, ca să fie vorbele lui unse ori cu cine va vorbi. Când mama, după lehuzie, iese la biserică, dacă se întâlneşte cu bărbat, crede că, dacă va mai naşte, va face băiat; iar dacă se întâlneşte cu femeie, crede că va naşte fată. Dacă femeia nu poate face copilul lesne, i se dă sămânţă de cânepă pisată, se spală icoanele cu apă neîncepută şi i se dă să bea, iar bărbatul şade în genunchi înaintea icoanelor, rugându-se.".
Consultând cu atenţie chestionarul alcătuit de către Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice din Bucureşti în vederea elaborării Atlasului etnografic al României, Justina preot Constantinescu confirma exactitatea consemnărilor lui C. Alessandrescu referitoare la obiceiurile tradiţionale de la naştere, completând cu unele elemente care vizau, în special, statutul femeii gravide în familiile din Poenărei, dar şi cu unele credinţe şi obiceiuri la naştere şi botez cu valoare circulatorie în sat: "O femeie însărcinată nu se bucura de un regim special de protecţie; muncea în rând cu celelalte, zi de zi. Femeia însărcinată făcea toate muncile în gospodărie; se ferea, însă, să ridice prea greu; de multe ori, era nevoită să plece de la muncă, de la sapă, ori de la fân, ca să nască acasă. Nu se hrănea în mod special; mânca ce pregătea pentru toţi ai casei. Naşterea se făcea, înainte vreme, în casa lăuzei, aceasta fiind asistată de o bătrână. Femeia însărcinată se chinuia, în unele cazuri, câte trei-patru zile. Mai târziu, naşterea unui copil a fost asistată de o moaşă. Moaşa trebuia să aibă cuvinte de îmbărbătare, să o ajute pe lăuză cu cuvinte dulci, să fie credincioasă, să spună mereu rugăciuni pentru uşurarea naşterii. La naştere, îi făcea masaje pe burtă, aşezând-o pe lăuză în anumite poziţii şi o punea să sufle pe ceva. Femeia năştea în pat, sau în cameră, direct pe pământ, în genunchi, fiindcă nu erau case de naşteri. Atunci, când se năştea o fată, mulţi din casă erau nemulţumiţi şi nici măcar nu priveau spre copil. Credeau că o fată este o <<piatră de moară>>, sau o <<ruptură>> din neam; băiatul era socotit o <<comoară>>, un adevărat sprijin în familie, <<un stâlp al casei>>.
În timpul lăuziei, atunci când femeia era <<pe vatră>>, se obişnuia ca, în cazul că ieşea din camera copilului, să lase, lângă el, o mătură şi o furcă, deoarece se credea că, astfel, copilul nu va deveni strigoi. Ca să fie ferită de iele, se făcea foc, iar femeia lăuză se învârtea în jurul lui, de trei ori. Ea trebuia să ocolească oamenii cu figuri hidoase, iar dacă îi întâlnea, scuipa în sân, ca să nu nască un copil urât, zicând: <<El să nu fie ca el!… Copilul meu să fie după chipul lui Dumnezeu!>>
Nu avea voie să treacă prin locuri prăpăstioase, ca să nu ameţească. În timp ce lăuza era pe vatră, femeile din sat aduceau plocoane, mâncăruri diferite şi, mai ales, dulciuri.
La mijlocul sarcinii, femeia lăuză nu avea voie să pună scul pe gât, pentru ca buricul copilului (cordonul ombilical) să nu fie legat de gâtul lui. Trebuia să nu poarte un ac, pe ie, în dreptul pieptului. În timpul lăuziei, trebuia să fie curată şase săptămâni, pentru că, altfel, ieşea pruncul cu boala copilului (epilepsie sau boala rea).
Deoarece se considera că o femeie lăuză este spurcată, aceasta nu lua apă de la fântână timp de şase săptămâni, crezându-se că, dacă nu respectă acest obicei, seacă izvorul. De asemenea, ea nu trebuia să treacă drumul, imediat după naştere, atunci când ieşea din curte.
Unele soacre obişnuiau să dea, la nepoţi, ca hrană, prima dată, zeamă de peşte, pentru ca să fie copilul iute cum este peştele în apă.
La trei zile după naştere, se puneau, seara, lângă capul copilului, tot felul de alimente, colaci, bani, lână, pânză, haine şi alte lucruri rânduite celor trei ursitoare care veneau noaptea, pentru ca acestea, fiind mulţumite de daruri, să-i hărăzească pruncului numai de bine. Se credea că nimeni nu le vede, dar toţi socoteau că era o noapte decisivă pentru viitorul copilului. Se zicea că, atunci când veneau, la trei zile după naştere, în miez de noapte, se auzea, mai întâi, un vuiet. Erau aşteptate cu îngrijorare, fiindcă nu se ştia pe unde intră în casă. Toate darurile pentru ursitoare erau luate de moaşa copilului. Dacă, în viaţă, i se întâmpla vreun rău copilului, se spunea că aşa a fost ursit să fie. Femeile din sat care aduceau un plocon nu se aşezau pe patul în care mama a născut, timp de şase săptămâni, ca să nu i se ia laptele femeii. La plecare, lăsau un semn de la bete, ca să aibă copilul somn.
După naştere, când mama mergea la munca câmpului şi lucra în rând cu celelalte femei, lua cu ea copilul şi-l lăsa în copaie, fiind mereu cu ochii pe el. După şase săptămâni de la naştere, femeia ieşea la biserică, apoi, intra în altă casă, cu credinţa că, astfel, nu va rămâne însărcinată prea curând. Când ieşea la biserică, mama era însoţită de moaşe sau de cineva din familie.
Copilul se scălda de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, în copaie, cu apă călduţă. Copaia era numai pentru el. În copaie, se punea doar apă neîncepută, călduţă. Dacă sfinţea soarele, nu se mai lua apă. În prima apă, se puneau: bani, miere, lapte dulce, ca să crească mare ca un împărat sau ca o împărăteasă; dîrmotiu - să se întărească; mărar - să fie ferit de răceală; ouă, la băiat - ca să fie bărbat; apă sfinţită - care se făcea de preot, la două zile. Apa din scaldă se arunca la loc curat, ferit, ca să nu calce cineva pe acolo. Nu se lăsau cârpele afară, după ce asfinţea soarele, ca să nu cadă duhurile rele peste copil. După botez, pânza se ducea la râu şi se spăla, socotind-o sfinţită.".
Prof. Grigore Constantinescu,
POENĂREI - STRĂBUNA VATRĂ NATALĂ, nr. 12/2016, revistă monografică anuală
