Chemarea pământului natal: Nicu Ciobanu lasă SUA pentru România!
Deschidem astăzi un serial cu români care, după ani de zile petrecuţi în străinătate, s-au decis să revină în ţară. Motivele sunt diferite, aşa cum sunt şi oamenii. Dar un lucru este cert: nu-şi pot nega rădăcinile şi răspund la chemarea amintirilor sau a străbunilor! Au plecat să cunoască Occidentul, au descoperit că nu umblă nici pe acolo câinii cu covrigi în coadă şi - cei mai mulţi dintre ei - deşi au pus pe picioare afaceri care le-ar permite să trăiască destul de confortabil acolo, vor să-şi folosească experienţa acumulată pentru a schimba mentalitatea compatrioţilor şi, de ce nu, să construiască temeinic, acasă, o viaţă civilizată pe tipare vestice. Astăzi vă prezentăm un prim caz.
Pe arh. Ciobanu l-am cunoscut în casa colegului său de şcoală şi de facultate, Traian Ionescu. Era într-o după-amiază toridă de vară şi stăteau cu un alt fost coleg la taifas, pe terasă, amintindu-şi de foştii colegi cu care absolviseră Liceul "Vlaicu Vodă", în 1969 - acad, Păun, ing. Savu sau dr. Duşan... Era uimitor faptul că parcă întineriseră cu toţii evocând vechi întâmplări, din vremea adolescenţei şi nu numai! De la Nicu Ciobanu am aflat că se născuse la Bucureşti, că tatăl său era originar din Corbeni şi că făcuse şcoala la Curtea de Argeş. Absolvise apoi Facultatea de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti împreună cu Traian Ionescu, cu care a fost şi coleg de grupă. După obţinerea diplomelor, drumurile li s-au despărţit - profesional vorbind - dar au păstrat legătura, pentru că prietenia adevărată, la oamenii de calitate, durează o viaţă. Nicu Ciobanu s-a angajat la Institutul de Proiectare Bucureşti între 1976 şi 1990, perioadă în care s-a şi căsătorit, iar tânăra familie a fost binecuvântată cu doi copii - băiat şi fată.
"Visam să ajungem în America..."
Mărturisirea a fost făcută cu un zâmbet nostalgic, dar pe un ton de o sinceritate dezarmantă. În 1990, după căderea lui Ceauşescu şi deschiderea graniţelor, soţii Ciobanu n-au pregetat o clipă şi şi-au luat lumea în cap, ajungând în Germania. Spirite pragmatice, nu s-au lăsat ameţiţi de speranţe aiurite cum că se va teleporta SUA în România peste noapte şi că viaţa compatrioţilor se va schimba ca prin farmec, ca şi cum ar fi frecat lampa lui Aladin şi djinul ieşit din ea sau - mă rog - peştişorul de aur le-ar fi îndeplinit nu trei dorinţe, ci mii şi mii, ca să-i mulţumească pe toţi. Familia Ciobanu a vrut să cunoască lumea şi astfel a emigrat spre vestul Europei, ajungând într-un lagăr de transfugi din Bavaria.
"S-au uitat la noi ca la nişte nebuni...
... când le-am spus cinstit, de la bun început, că pentru noi Germania era o ţară de tranzit spre SUA! Dar ne-au apreciat pentru că n-am minţit şi că i-am rugat să ne ţină până când vom avea voie să ne luăm zborul peste Ocean. După ce s-au lămurit cum stătea treaba cu noi, am primit drept de muncă şi am lucrat şi eu şi Cora la BMW, în Landshut, la Munchen, la Regensburg şi ne-am descurcat destul de bine în cei doi ani de zile cât am stat acolo, mai ales că am învăţat destul de repede limba germană şi puteam comunica bine cu cei din jur. Nemţii, în ciuda impresiei că ar fi oameni reci, sunt foarte corecţi. Şi cum nici nouă nu ne plac balcanismele, ne-am înţeles foarte bine! Sunt sigur că într-o astfel de situaţie, americanii ar fi sărit în sus, atrăgându-ne atenţia că ei nu erau platforme de lansare. Singurul comentariu pe care l-am auzit - pentru că am urechea fină - a fost într-o discuţie în care cineva remarca faptul că oamenii pregătiţi veniţi din est preferau America, iar în Germania îşi făceau sălaş cei mai puţin titraţi şi... ţiganii... Am avut şi episoade hazlii, când lucram pe şantier: patronul asigura sucuri şi apă minerală când era căldură mare şi venea să se intereseze dacă eram mulţumiţi. Eu i-am spus verde-n faţă că aş fi preferat o bere bună, rece. Mi-a replicat că lucrez la înălţime şi că ar fi periculos pentru mine. Nu i-am rămas dator cu răspunsul, garantându-i că voi fi mai inspirat şi cu randament al muncii superior. A zâmbit indescifrabil, m-a întrebat ce marcă aş prefera, i-am zis una şi a doua zi am avut berea solicitată. Cred că l-am convins când i-am spus că eu beam ţuică de la vârsta de 2 ani cu tata-mare... Şi cum nu l-am dezamăgit, tratamentul s-a menţinut!"
"Voiam să punem o distanţă cât mai mare între noi şi comunism!"
Numărul cererilor pentru SUA era destul de mare şi familia Ciobanu se îngrijora auzind că numai 3-4% reuşeau să primească undă verde pentru a ajunge acolo. Proba de foc era interviul şi când au ajuns la Nurnberg pentru a o trece, erau destul de emoţionaţi atât Nicu şi Cora, cât şi cei doi copii. "Ne-au luat separat la interviu. Eu n-aveam probleme, căci nu fusesem membru PCR şi nici ciripitor. Soţia fusese membru de partid şi le-a explicat că nu se putuse sustrage de la această obligaţie. Cred că până la urmă, cel mai solid sprijin ni l-au dat copiii noştri. Noi suntem amândoi bruneţi, iar ei - culmea! - erau blonzi. Când au aflat că sunt ai noştri, ne-au dat imediat OK-ul! De formalităţi şi de acte s-a ocupat apoi un avocat german şi n-am avut vreo bătaie de cap: am plătit onorariul şi am intrat în posesia actelor, care ne permiteau să ne izbândim visul. Voiam să punem o distanţă cât mai mare între noi şi comunism!" Când am plecat, prin februarie 1992, aproape că ni s-au strâns inimile: învăţasem bine limba germană, deşi mi-era greu să le traduc unele expresii româneşti, cum ar fi aceea cu pişatul boilor. Fusesem trataţi foarte corect acolo şi nu ştiam ce ne mai aştepta în Vestul Americii!... Îi zăpăcisem pe nemţi cu bancurile, se prăpădeau de râs când le spuneam şi ziceau printre lacrimi că sunt mai tare decât italienii - cunoscuţi ca oameni de spirit".
"Los Angeles nu este un tărâm al îngerilor!"
Aceasta a fost constatarea rapidă a românilor care-şi văzuseră visul izbândit, ajungând în Ţara Făgăduinţei. Fascinantul oraş californian, cu Cetatea Filmului, Hollywood-ul, cu al său Beverly Hills şi cu atâtea minunăţii văzute de europeni pe micul sau marele ecran, s-a dovedit a fi scena perfectă pentru lupte grele duse pentru existenţă. Acolo, mai abitir decât oriunde altundeva, au dovedit că peştele mare nu are scrupule să-l înghită pe cel mic, ca să nu mai zicem ceva despre cei din categoria plevuşcă. Iar acolo risca să ajungă oricine, pentru că soţii Ciobanu s-au izbit destul de repede după ce au obţinut cartea verde - care le permitea să lucreze pe teritoriul SUA - de adevărate mafii constituite din membri ai comunităţilor asiatice (filipinezi, vietnamezi, chinezi) sau de alte naţionalităţi, care se susţineau între ei şi căutau să-i blocheze pe toţi ceilalţi. Spre deosebire de nemţi, americanii s-au dovedit a fi de un pragmatism feroce şi chiar dacă n-ar fi fost în concurenţă directă cu cineva, nu i-ar fi dat mai ales unui nou-venit o mână de ajutor ci, mai degrabă, i-ar fi făcut vânt în prăpastie, ca să elibereze pista de concurs. Nicu şi Cora au încercat fel şi fel de variante de lucru, începând cu serviciul la primărie sau alte instituţii de stat, schimbând calificările şi găsindu-şi până la urmă locul în sistemul privat. Arh. Ciobanu a îmbrăţişat domeniul calculatoarelor, după ce a făcut pregătire de specialitate în informatică şi a lucrat la IBM, iar soţia s-a recalificat în industria farmaceutică. Până la urmă, norocul lui Nicu a ţinut de un patron de magazin de calculatoare chinez cu care a ajuns să colaboreze foarte bine. Profesionalismul şi cinstea românului l-au determinat pe şef să-l ajute şi, după vreo 5 ani, acesta a reuşit să-şi deschidă propriul business. Încet, încet, a ieşit la suprafaţă, prin multă muncă din partea amândorura. Copiii au crescut, s-au adaptat la modul de viaţă american, şi-au încheiat studiile şi îşi croiesc propriile drumuri în viaţă. Băiatul este analist economic, iar fata - medic şi nu concep să trăiască altundeva decât în America.
"Ţară frumoasă ca a noastră nu există-n lumea asta!"
Nicu Ciobanu îşi aminteşte faptul că trăsese din greu vreo 5 ani, până când găsise posibilitatea de a ieşi la lumină şi a-şi croi calea spre prosperitate. Când familia a scăpat la lărgime, a făcut credit şi şi-a cumpărat o casă în care a investit 250.000 $. Dorul de ţară însă a început să-i roadă. "Am colindat prin lumea asta mare şi am ajuns la concluzia că ţară frumoasă ca a noastră nu există! Nenorocirea ei este că politicienii au făcut din acest popor al nostru unul de zombi... Am discutat cu Cora şi ne-am decis să ne întoarcem acasă, acum, la vremea pensiei. Chiar am făcut un proiect să ne construim aici casa viselor noastre. Acum caut un teren care să-mi convină, cu ajutorul prietenului Traian Ionescu şi sper să-l găsesc", mărturisea Nicu Ciobanu în acel amurg aparte, care parcă topise tot aurul din univers, risipindu-l generos pe pământ, atunci când soarele se uita înapoi la drumul parcurs în acea zi, luând măsura celui care-l aştepta în cea care urma...
