Alina Dumitru creşte judoka pentru România: "Nu regret ceva din ceea ce a fost, vreau să mă bucur de ceea ce va fi!"

 Press Cup - Turneul jurnaliştilor de liga I - adună an de an valori ale sportului românesc pe moderna arenă de pe strada Barajului din Curtea de Argeş. Dacă la precedenta ediţie, surpriza organizatorilor a fost prezenţa spadasinei Ana Maria Brânză Popescu, sâmbătă am putut-o aplauda pe multipla campioană la judo, acum antrenoare la Clubul Steaua, Alina Dumitru. Suplă, vioaie, cu o siluetă de invidiat, de parcă ar mai fi încă în activitate, a sosit la baza sportivă cu soţul şi cu odorul familiei, Ianis, care în curând va rotunji vârsta de 2 ani şi două luni. Alina a acceptat un scurt dialog după prima victorie înregistrată în turneul de tenis, pe care vi-l redăm în continuare, pentru plăcerea de a descoperi modestia şi valoarea unei adevărate campioane, care nu are pretenţia de a fi zeificată.

"Cred că m-am născut pentru judo!"

- Ce legătură are un monstru sacru al artelor marţiale cu tenisul?

- Eu nu mă cred un monstru sacru. Am fost o sportivă cu bune rezultate, cu împliniri, dar şi cu dezamăgiri personale şi, poate, şi în rândul susţinătorilor. Şi când spun asta mă gândesc în primul rând la titlul mondial, care mi-a scăpat... Tenisul a fost prima mea pasiune, cu el am început în sport. Dar, fiind prea costisitor pentru posibilităţile familiei mele, pe la 12 ani, în 1994, am ajuns la judo, la Fundaţia pentru Tineret a Municipiului Bucureşti (FTMB), oraşul meu natal, nu aşa cum este scris pe Wikipedia. Acolo l-am avut antrenor pe Emanoil Cîmpeanu...

- Cât de greu ţi-a fost la început?

- Extraordinar de greu, parcă se ţineau ghinioanele de mine, mă accidentam frecvent, reveneam greu, progresam şi mai greu... Dar am fost extrem de ambiţioasă şi nicio clipă n-am vrut să renunţ, nici măcar atunci când unii începuseră să-mi dea de înţeles că judo-ul nu era de mine. 

- Când s-a produs declicul?

- La vreo doi ani, prin 1996... Atunci am fost într-un cantonament ale cărui costuri au fost acoperite pe jumătate de familia mea. Mi se dăduse de înţeles că dacă nu confirmam, trebuia să renunţ... Atunci s-a produs ceva ca o minune, o descătuşare şi am început să-mi merit supranumele de "Căprioara", care mi se dăduse pentru modul în care alergam şi mă mişcam. Apoi, totul a început să se lege din ce în ce mai firesc, astfel că au apărut şi rezultatele şi, practic, mi-am luat zborul spre marea performanţă! După ce în 1997 am ieşit vicecampioană naţională, iar în anul următor am participat la seniori, am obţinut medalie şi am primit prima convocare la lotul naţional. Aşa am ajuns la Turnu Severin, unde era cantonat lotul, apoi la Piteşti, după care lotul s-a mutat la Cluj, unde am rămas din 1999 până la retragerea mea din activitate, în 2012. Acum pot spune că m-am născut pentru judo!

Momente grele în carieră...

- Care a fost cel mai greu moment al carierei?

- Au fost mai multe, dar cel mai mult regret ultimele 15 secunde din finala olimpică de la Atena, când conduceam, am avut o clipă de absenţă şi adversara m-a fixat. Aşa am ratat incredibil aurul olimpic şi a trebuit să mă mulţumesc în 2004 doar cu bronzul. Revanşa mi-am luat-o în 2008, la Beijing, când a venit şi medalia aşteptată. Acela pot spune că a fost momentul cel mai fericit din cariera mea!

- Ce s-a întâmplat la finala J.O. din 2012, de la Londra?

- La Londra am plecat decisă ca după J.O. să pun chimonoul în cui. Dar voiam s-o fac cu încă o medalie foarte preţioasă. M-am accidentat însă cu o mongolă, apoi am luptat în semifinala cu o japoneză de care nu treceam. M-am concentrat perfect şi am reuşit s-o depăşesc. Am ajuns în finală accidentată şi eu şi adversara, dar ea a prins o zi mai bună şi mi-a năruit visul medaliei visate. 

- Cât de mult a durut ratarea?

- Nu foarte, foarte mult... Privind înapoi, eu sunt mulţumită cu ceea ce am realizat. N-am reuşit cucerirea titlului mondial, dar am trei medalii de bronz la categoria de 48 kg. Bilanţul meu se completează cu două medalii la Olimpiade şi zece la Europene, din care opt de aur şi două de bronz. 

"Bine-ar fi ca Ianis să fie şi el nativ, ca mine..."

- Cât de greu ţi-a fost în 2016 să-ţi urmăreşti colegele la televizor, la J.O. de la Rio?

- Nu mi-a fost uşor, dar în aprilie îl adusesem pe lume pe Ianis şi el devenise centrul universului meu. Mă bucur că este extrem de activ, vioi, îi place judo-ul, a învăţat deja să-şi ia priza şi are nişte meciuri mamă, mamă, cu un coleg de generaţie. Bine-ar fi ca Ianis să fie şi el nativ, ca mine şi să se fi născut pentru acest sport. 

- Cum arată judo-ul românesc din epoca post Alina Dumitru?

- Deocamdată ţin steagul sus Corina Căprioriu (57 kg), Andreea Chiţu (52 kg) şi Monica Ungureanu (48 kg). Fata de la categoria mea este un mare talent, dar a suferit deja şapte operaţii la genunchi, apoi la cot. Din păcate, nu prea vine cineva din urmă, cel puţin deocamdată. Sau n-am descoperit noi viitorii campioni...

- Ca antrenoare am înţeles că ai o grupă de copii...

- Foarte adevărat, antrenez din 2013 la Steaua o grupă de copii cu vârste între 8 şi 15 ani. Chiar acum sunt în concurs la Sibiu şi am vorbit cu o colegă, care mi-a spus că nepotul meu a cucerit locul trei şi că mai am un băiat care a ajuns în semifinale. Deci, să sperăm că vom avea şi motive să ne bucurăm în viitor la marile competiţii internaţionale.

- Mult succes!

- Mulţumesc!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!