Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
duminic 22 mai 2022 21:12

Venirea lui Carol I în țară - începutul modernizării României

Anual, România marchează, la 10 mai, Ziua Regalităţii, legiferată de Camera Deputaţilor, în aprilie 2015, drept sărbătoare naţională. Această dată are o triplă semnificaţie în istoria țării şi, în particular, în cea a Monarhiei, fiind legată de regele Carol I: în urmă cu 156 de ani, la 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern Sigmaringen a sosit la București și a depus în fața Parlamentului României jurământul de credință, fiind încoronat Principe al României cu numele Carol I; în urmă cu 145 de ani, la 10 mai 1877 Principele Carol I a proclamat Independența României, țara noastră devenind liberă, suverană, ieşită de sub vasalitatea formală a Imperiului Otoman; în fine, la 10 mai 1881 – acum 141 de ani – România devenea regat, iar Carol I devenea primul rege al țării. Ziua de 10 mai a fost sărbătoare naţională până în anul 1947, când aceasta a fost mutată cu o zi în urmă, pe 9 mai, pentru şteregerea din memoria colectivă a oricărei urme a regalităţii. La 22 aprilie 2015, Camera Deputaţilor a înfăptuit cuvenita reparţie morală, proclamând ziua de 10 mai drept sărbătoare naţională.


Astfel, evoluţia statului naţional modern român, ale cărui baze au fost puse prin Unirea de la 24 ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, este strâns legată de domnia de 48 de ani a lui Carol I, principe şi, mai apoi, rege al României (1866 -1914).
După înscăunarea sa ca rege, Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate ale timpului, fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența mai înainte de noi, în 1831. Domnia lui Carol I şi noua Constituţie au fost premisele dezvoltării economice şi modernizării ţării. Ziua de 10 mai a început să fie sărbătorită marcând atât urcarea pe tron a domnitorului Carol I cât şi proclamarea Independenţei de Stat a ţării. La ceremonia de încoronare propriu-zisă, acesta declara: „Prin serbarea de azi, se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele şi în fapte mari (…). Cu mândrie dar primesc aceasta coroană, care a fost facută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţei şi puterii României (…) Să trăiască iubita nostră Românie, astăzi încoronată prin virtuţile sale civice şi militare”!


Sosirea lui Carol în țara noastră
Odată ce a acceptat propunerea poporului român de a veni la Bucureşti și a prelua conducerea ţării, prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a plecat de la castelul său de lângă Dusseldorf în după-amiaza zilei de 29 aprilie 1866. Cea mai pare parte a călătoriei sale s-a derulat cu trenul, astfel că a durat nouă zile până a ajuns în România, timp în care a trecut prin Zurich, Viena, Bratislava, Pesta şi Timişoara. Traseul a fost istovitor, dar şi cu pericole: Prusia, ţara sa natală, era pe picior de război cu Austria, pe care fusese nevoit s-o traverseze dintr-un capăt în altul. Ca atare, el a călătorit vreme de nouă zile incognito, pentru că exista pericolul să fie arestat de austrieci, sub numele fals de Carol Hettingen, dându-se drept negustor care mergea la Odesa cu afaceri.


La Turnu Severin, Carol a pus pentru prima oară piciorul pe pământ românesc. A ajuns aici în după-amiaza zilei de 8 mai 1866 şi a plecat spre Bucureşti, unde a ajuns peste încă două zile.
La acea vreme, unicul mijloc de transport în România era trăsura, ceea ce explică de ce prinţului i-au trebuit aproape douăsprezece ore pentru a ajunge de la Turnu Severin la Craiova. Traversarea Jiului a fost și ea cu ceva provocări: peste râu nu exista niciun pod, ci doar o plută şubredă pe care cei care-l însoţeau au fost nevoiţi s-o repare pe loc, cu ce aveau la îndemână, pentru a putea traversa.


Călătoria spre București
Carol a pornit de la Turnu Severin, tot într-o trăsură, trasă de opt cai, spre Bucureşti. Se înțelege că, atunci, în principate nu existau căi ferate sau trenuri. El a călătorit toată noaptea, fără popas, astfel că dimineaţa, pe la 06.30, a ajuns la Craiova unde a fost întâmpinat de o mare mulţime de oameni care fuseseră informați prin telegraf de sosirea prinţului în ţara noastră.


Acolo, prinţul le-a ţinut oamenilor o scurtă cuvântare în limba franceză, a luat un mic dejun pe fugă şi, după trei sferturi de oră, a pornit mai departe, spre Capitală. Era deja 9 mai, pe la orele amiezii, când trăsura care-l ducea pe Carol spre Bucureşti a ajuns la Slatina. Prinţul călătorea neîntrerupt de 16 ore, plecase din Turnu Severin pe la 8.00 în seara precedentă şi ajunsese la Craiova la 6.30. „Dincolo de Craiova alergarea nebună începu peste câmp. (...) Drum bătut nu era, trăsura trecea drept peste câmp”, și-a notat Carol în memoriile sale.


La Slatina, prinţul a avut parte de o primire şi mai energică decât cu cea petrecută cu câteva ore mai devreme la Craiova. Populaţia se adunase de pretutindeni şi se îngrămădise pe ambele maluri ale Oltului pentru a-l primi cu aclamaţii pe tânărul domnitor. Carol a primit în audienţă autorităţile orăşeneşti, apoi a luat prânzul într-o casă particulară şi a plecat mai departe. Nu avea vreme de zăbovit, fiindcă mai era încă drum lung până la Bucureşti.

Înnoptarea în Argeș, la Golești

Înainte de înserat, pe la ora 18.00, cortegiul domnesc a ajuns la Piteşti. Deja Carol şi Brătianu nu mai călătoreau singuri, ci erau escortaţi de două plutoane de dorobanţi, de nenumăraţi călăreţi şi de un şir nesfârşit de trăsuri. La Piteşti, aceeaşi primire însufleţită din partea autorităţilor oraşului şi a populaţiei: au fost înălţate arcuri de triumf, s-au ţinut cuvântări, muzică de fanfară, covor de flori... Aici, Carol a luat primul contact cu guvernul de la Bucureşti: îi veniseră în întâmpinare ministrul de Externe, Ion Ghica, şi unul din cei trei membri ai locotenenţei domneşti, generalul Golescu. Pe o tavă de argint, primarul Piteştiului i-a oferit prinţului pâine şi sare, iar fetele, îmbrăcate în alb, presărau flori în calea sa. Carol a fost invitat să înnopteze la conacul familiei Golescu aflat în apropiere.


Afară aproape se înnoptase când Carol a ajuns la moşia boierilor Goleşti, aflată la o oră de mers cu trăsura de oraşul Piteşti. Se făcuseră deja 24 de ore de când prinţul călătorea aproape neîntrerupt, era obosit și a decis să-şi continue drumul spre capitală a doua zi, dimineaţa. După cină s-a retras la o mică şedinţă de guvern alături de cei doi miniştri veniţi din Bucureşti să-l întâmpine, generalul Golescu şi Ion Ghica. În acest context a semnat Carol primul act oficial în calitate de şef al statului român: graţierea mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, care fusese condamnat pentru că pornise la Iaşi o revoltă împotriva unirii Principatelor.

Drumul României spre modernizare

Domnia lui Carol I a fost una a modernizării, de facere și refacere a țării, pe care o găsise devastată de război. România cunoscuse în scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza câteva reforme, precum secularizarea averilor mănăstirești, o reformă agrară și una a administrației, dar Carol venea totuși într-o țară care nu făcuse un pas întreg de ieșire din stadiul medieval de organizare.


Noul domn a ajuns în capitala București care arăta exact ca un târg de provincie îndepărtată. Nici măcar nu exista un palat în care să se instaleze. Dar spiritul de organizare germanică a noului domn și longevitatea șederii pe tron au contribuit la modernizarea accelerată a țării. Cu abilitate, a reușit să alterneze guvernele liberale și conservatoare, astfel încât nicio tabără să nu câștige prea multă putere și să aibă posibilitatea de a submina autoritatea monarhului.
După doi ani de la venirea în țara s-a produs o reformă uriașă: cea monetară, prin introducerea în circulație a leului. Deși nu era o țară independentă, România a reușit sa-și impună o monedă proprie. În prima perioadă s-a emis numai moneda metalică, dar, ulterior, odată cu înființarea B.N.R, în 1880 s-a trecut și la emisiune de bancnote. Acela a fost momentul care a marcat începutul unui centru național al creditului. Cu ajutorul Băncii Naționale, dar și cu capital privat, numai până la 1900 au fost create 24 de bănci, iar până în 1914 au mai apărut alte 210 bănci.


O țară agrară
La sosirea lui Carol la București, 80% din populație era ocupată cu agricultura. Mai mult de 60% dintre țărani dețineau suprafețe de teren agricol mai mici de 5 hectare și mai puțin de 5 vite, în timp ce pentru întreținerea unei familii erau necesare între 5 și 10 hectare de pământ arabil. În această perioadă tulbure, pentru a da o mână de ajutor agriculturii au apărut așa-numitele „bănci populare". Acestea au avut succes și s-au dezvoltat rapid pentru că, în general, erau conduse de localnici care cunoșteau condițiile economice locale și pe cei care solicitau împrumuturile.


Cea mai mare parte din producția agricolă provenea de la marii proprietari de terenuri și era direcționată către export. În primii 40 de ani de domnie a lui Carol I, producția agricola a țării a crescut de șase ori.


Având agricultura ca bază, a început dezvoltarea industriei, începând puternic cu extracția și rafinarea petrolului. Fabricile din domeniul textil, forestier și alimentar s-au dublat ca număr. Totuși, influența capitalului străin în industrie, ce a dus la concentrarea ei în anumite zone, a lăsat regiuni întregi ale României în urmă cu dezvoltarea industrială.
Capitalul străin a avut un rol crucial în dezvoltarea industriei. Germanii controlau 35% din aceasta, urmați de britanici, cu 25%, de olandezi cu 13%, apoi de francezi cu 10% și de americani cu 5.5%. Capitalul românesc reprezenta doar 5.5%. Între 1903 și 1914 au fost înființate multe dintre principalele trusturi ce aveau să domine industria petrolieră românească până la cel de-al Doilea Război Mondial.


Intrarea în război
Având o populație predominant rurală, în afara țintei de consum, România s-a format ca o țara exportatoare și cu finanțe solide. Leul era puternic și convertibil. Aveam o monedă acceptată la plată în toate capitalele europene.


Războiul a însemnat un efort uriaș pentru oameni și economie, iar costurile sale puteau ruina lejer un stat. Intrarea în conflagrația mondială în 1916 a însemnat exact acest lucru. Statul român s-a îndatorat puternic prin obligațiuni, pentru a susține efortul de război. De cealaltă parte au fost distrugerile. Pagubele au fost estimate la acea vreme la 72 de miliarde de lei aur, o sumă uriașă în condițiile în care produsul intern brut al vechiului regat de dinainte de război era de circa 4,5 miliarde de lei. Așadar, România își tripla teritoriul, implicit populația, dar era secătuită. Ţara realiza în 1919 sub un sfert din producţia din 1913 și a ajuns să importe cereale pentru hrana populaţiei, pentru că exista un deficit de forță de muncă la sate după pierderile uriașe de oameni pe front. Era timpul refacerii.


În momentul unirii, cea mai mare contribuție, ca întreprinderi și capital investit, au adus Transilvania și Vechiul Regat, în vreme ce aporturile Banatului, Bucovinei și Basarabiei erau mult mai reduse. Discrepanțele dintre provinciile istorice s-au păstrat și chiar acutizat în anii de după război.
Mai apoi, Reforma agrară din 1921 a fost cea mai mare din istoria României şi cea mai radicală din Europa Orientală. Prin această reformă, promisă de Regele Ferdinand încă din timpul războiului, 60% din marile proprietăți au fost împărțite țăranilor. Însă pentru economia țării nu a fost cea mai bună măsură. Marile proprietăți erau orientate către export, iar în urma fărâmițării trenurilor s-a ajuns la agricultura de subzistență.


Întreprinderi metalurgice
Lucrurile nu puteau rămâne așa. Revirimentul economic a venit începând cu anul 1922. Liberalii au gândit reconstrucţia României prin forţe proprii - „Prin noi înşine”, spuneau ei - şi au pornit un program de industrializare, în urma căruia au luat naştere mari întreprinderi metalurgice precum Fabrica de sârmă de la Câmpia Turzii, Uzinele Titan, Malaxa sau IAR Braşov. În anii '20, numărul întreprinderilor a crescut exponenţial. Dacă în 1918, la încheierea războiului, existau doar 86.000 de întreprinderi, numărul acestora s-a triplat până în 1930.


Paralel cu industria, sectorul bancar a luat și el avânt. Banca Naţională a avut un rol esenţial în revenirea de după război. S-a ocupat de restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi de extinderea reţelei sale de sucursale la nivelul întregii ţări. Totuși, leul era o umbră a celui ce fusese înainte de război. În anii 20, a suferit deprecieri repetate şi din cauza emisiunilor masive de bancnote pentru acoperirea deficitului bugetar, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi pe teritoriul României. La finalul anului 1922, preţurile crescuseră de peste 20 de ori faţă de 1916, cel al intrării României în război. Leul avea să cunoască o perioadă tulbure, inclusiv ceea ce în ziua de astăzi am numi atacuri speculative.


Leul, la un pas de colaps după raționalizarea zăcămintelor
În 1924 a apărut Legea Minelor, prin care se făcea separarea dreptului de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate a solului. Asta însemna naţionalizarea zăcăminelor și introducerea monopolului de stat. Legea a ultragiat marile trusturi de petrol - britanicii de la Royal Dutch Shell şi americanii de la Standard Oil. Investitorii străini se simţeau discriminaţi de lege, aşa că au trecut la ofensivă. Leul a fost atacat pe pieţele internaţionale. Fluctuaţiile monedei naţionale erau mari şi permanente, ceea ce a dus la o depreciere istorică.


După doar câteva zile de la promulgarea Legii Minelor, leul a ajuns la cel mai scăzut nivel postbelic. Petroliştii străini au atacat statul român şi l-au boicotat în toate demersurile sale pe plan extern. Autorităţile de la Bucureşti au rezistat asaltului vreme de patru ani, timp în care producţia de petrol brut a crescut de peste două ori, până la 4,2 milioane de tone. În 1929, sub presiunea necesităţii contractării unui împrumut extern, guvernul ţărănist condus de Iuliu Maniu a modificat legea pentru a mulţumi petroliştii străini.


Spre finalul anilor '20, România Mare funcţiona „în două viteze”. Pe de o parte, industria era în continuă expansiune, antrenând dezvoltarea oraşelor, iar pe de alta, zonele rurale erau profund afectate de înapoiere şi de lipsa banilor. Discrepanţele erau şi la nivel de regiune. La finele anilor 20, Marea Depresiune începuse să-şi arate colţii. Micii proprietari de pământ, cu puţine resurse de supravieţuire, aveau să fie cei mai loviţi de criză...

 

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.