Povestea sergentului major Alexandru Dinescu, instructor la Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a FT "Basarab I", din Pitești
"Nu se naște nimeni militar. Militar devii. Nu îmi amintesc să fi visat vreodată să fiu soldat când eram copil, dar știu că, într-un fel ciudat, uniforma m-a ales pe mine înainte ca eu să o aleg. Am plecat din țară, am rătăcit o vreme prin Spania, căutând ceva ce nu era de găsit acolo. Până într-o zi când, fără să știu exact de ce, am simțit că trebuie să mă întorc acasă. Având foarte mulți prieteni în armată, influențat de ei, am ales și eu cariera militară".
Așa a început dialogul cu sergentul major Alexandru Dinescu, instructor la Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a FT "Basarab I" din Pitești, pe care îl urmăream de ceva timp, discret, din umbră. Oamenii ca el nu pot fi înțeleși, portretizați, decât observându-i fără ca ei să știe. Își poartă uniforma cu o naturalețe care te face să ai senzația că nu e doar o haină, ci o a doua piele. Pasul îi e sigur, măsurat, fără ezitări. Nu ridică niciodată tonul inutil, dar nici nu lasă loc de interpretări. Există în el un echilibru rar – între autoritate și înțelegere, între rigoare și umanitate.
În mijlocul elevilor săi, are privirea unui om care a văzut multe și a învățat să nu se lase impresionat ușor. Îi urmărește pe toți, le simte ezitările, le intuiește punctele slabe.
„Primul marș e întotdeauna cel mai greu.” O spune cu un fel de certitudine care nu lasă loc de îndoieli. Unii dintre ei cedează înainte de a începe cu adevărat, dar nu fizic – în mintea lor, renunțarea s-a produs deja. El știe asta. Și tot el știe cum să-i împingă mai departe, cum să le dea un motiv să continue.
Nu le vorbește despre curaj ca despre ceva abstract. Îi învață că „disciplina și curajul sunt două lucruri care se îmbină perfect” și că nu există unul fără celălalt. Îi privesc cum îl ascultă, cum absorb fiecare cuvânt, uneori fără să-și dea seama. Nu pentru că trebuie, ci pentru că omul din fața lor are ceva ce puțini au – respect câștigat, nu impus.
Șapte ani a făcut parte din Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”, acolo unde fiecare pas pe caldarâm sună altfel – a tradiție, a disciplină.
„După șapte ani la Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul din București, am urmat această școală de subofițeri, avându-l ca instructor pe domnul plutonier major Sevastian Anca, și mi-am dorit să ajung ca dânsul”.
Acest tip de respect doar oamenii puternici îl pot arăta unui mentor.
A înțeles rapid că munca lui nu se măsoară în exerciții perfect executate, ci în caractere formate. L-am văzut cum își ascultă elevii, cum le simte fricile, cum le urmărește transformarea. „De la primul pluton pe care l-am instruit, am înțeles că misiunea mea în armată a devenit foarte importantă și am încercat să devin din ce în ce mai bun.”
Dincolo de mediul militar, dincolo de instrucție, este soț și tată.
"Cu toții avem pe cineva cu care să ne sfătuim și la mine acea persoană este soția mea, care a fost mereu lângă mine și m-a susținut, și în mare parte datorită ei sunt unde sunt acum!"
I-am văzut apoi o licărire în ochi când a vorbit despre Karina, fiica lui.
"În momentul de față hobby-ul meu preferat e să petrec timp cu fetița mea".
Toți cei care îl cunosc ar putea spune că îl definesc disciplina, onoarea, curajul. Dar l-am rugat pe el să aleagă un singur cuvânt prin care ar defini meseria căreia și-a dedicat deja câțiva ani buni din viață, iar el a ales "devotament". Îl simți în felul în care își privește elevii, în felul în care își poartă uniforma, în tăcerea dintre ordinele date. Un alt cuvânt prezent în discursul său este "onoare."
„Onoarea este cel mai de preț lucru pentru mine și este cuvântul după care noi, militarii, ar trebui să ne ghidăm întotdeauna”.
Și îl privesc din umbră, știind că astfel de oameni nu caută recunoaștere. Dacă cineva l-ar întreba care e cea mai mare satisfacție a lui, l-ar lăsa mai degrabă pe un fost elev să răspundă în locul lui, de exemplu pe acel elev care i-a trimis după o vreme un astfel de mesaj:
„Să trăiți, domnule sergent major! De fapt, pentru mine veți fi mereu un colonel. Sunteți cel mai bun cadru din toată unitatea, și nu o spun doar eu, ci mulți alții. Să nu ascultați de cei care ar spune altceva, să o țineți tot așa. Aveți respectul nostru deplin!”
Și știu că, orice fel de grade ar purta pe umeri, acesta este cel mai înalt rang pe care l-ar putea avea vreodată un militar.
Text: Marcel Vișa
Foto: Arhiva personală
