Militarii români din Afganistan, NATO's best!
Vorbim adesea despre calitatea umană a armatei noastre şi despre cât de buni suntem, şi că diferenţa între noi şi alţii o face doar tehnologia. Şi repetăm asta până când ajungem să o credem sau până când cădem în extrema cealaltă şi ne desconsiderăm, pornind, poate, de la elemente subiective. Şi atunci, dacă vrei să fii cât de cât în apropierea adevărului, încerci să cauţi modalităţi obiective de evaluare. Desemnarea, 5 ani la rând, drept cea mai bună companie din cele 18 existente la nivelul Grupului de Sisteme de Comunicaţii şi Informatică a NATO, NATO CIS Group, cred că este un parametru cât se poate de obiectiv de apreciere a valorii profesionale a militarilor români. Atunci când nu se mai pune problema tehnologiei, pentru că toţi lucrează cu acelaşi tip de echipamente, specialiştii în comunicaţii din "Modulul Dislocabil de Comunicaţii", DCM-E, s-au impus ca profesionişti în rândul militarilor din NATO.
Sunt dislocaţi des în teatrele de operaţii, cu pauze de aproximativ un an şi alternează între Afganistan şi Irak. Ultima misiune au încheiat-o la sfârşitul lui ianuarie, după şapte luni, în Afganistan. Au asigurat servicii de comunicaţii ale Comandamentului Misiunii "Resolute Support", întinzând cabluri şi organizând videoteleconferinţe, VTC, instalând şi depanând staţii radio şi dispozitive de bruiaj electronic în Camp "Resolute Support", din Kabul şi în alte baze din tot teatrul de operaţii.
"Am avut câteva conferinţe pe care a trebuit să le facem ad-hoc, pe Bagram, pe HKIA (Hamid Karzai International Airport), cu echipamentele noastre şi au ieşit foarte bine, exact cum a vrut COM RS (Comandantul misiunii NATO). Comandanţii noştri, inclusiv COM RS-ul, ne-au felicitat în repetate rânduri pentru felul în care ne facem treaba. La transmisiuni, dacă nu merg lucrurile, toată lumea simte, dacă merg, lumea nu se prea gândeşte la noi", spune căpitanul inginer Marius Dinu, comandantul companiei. El este la a doua misiune în Afganistan. Misiunea anterioară a încheiat-o în 2018 şi după 11 luni şi jumătate s-a întors cu 8 militari, pentru a face aceeaşi treabă. "În 2018 am venit cu o echipă de 15 militari. Cinci erau în altă secţiune, era prima mea misiune şi am avut mult de învăţat, şedinţe din ce în ce mai complicate, pentru că am început din iarnă şi spre vară se aglomerează lucrurile la nivelul operaţiilor. Acum, baza o ştiam, misiunea a fost aceeaşi, oamenii mai puţini, am fost mult mai relaxat. În plus, între momentul plecării şi cel al întoarcerii n-a trecut nici măcar un an, aşa că nimic nu s-a schimbat prea mult. Nici proiectele pe care le-am iniţiat atunci nu s-au finalizat, abia ce le-am terminat noi, acum", spune el.
Dinu a ocupat funcţia de şef secţie şi ofiţer de operaţii şi planificare la Signals Support Group. Dacă la această misiune, experienţa anterioară a fost relevantă, la prima a participat după doar câteva luni de când preluase comanda DCM-E. Ofiţerul dinainte, căpitanul Cristina Dinu, şi-a continuat traseul în carieră şi el a preluat compania din mers, dar fără probleme, pentru că datorită misiunilor şi exerciţiilor permanente, "transmisioniştii" de aici sunt operativi în permanenţă. "Nu trebuie să te cheme Dinu pentru a ajunge comandantul DCM-E, dar nici nu strică!", glumeşte căpitanul. Condiţii pentru a ajunge, însă, la această companie sunt. "Plaja de recrutare este destul de mică, pentru că oamenii trebuie să fie şi tineri, pentru că nu avem funcţii foarte mari, să fie competenţi, să deţină certificat STANAG la engleză, să aibă carnet de conducere categoriile C şi E. Dar când vin, oamenii au un program cam de un an şi jumătate de pregătire, cursuri, exerciţii. În primăvară, de exemplu, vom merge în Lituania pentru exerciţiul <<Steadfast Cobalt>>; se câştigă experienţă practică la noi, dar pentru cerinţele de bază nu avem ce face", spune Dinu.
Chiar dacă în Afganistan nu se vede, compania are probleme de încadrare. Funcţiile prevăzute în stat nu sunt mari, cerinţele - da şi doritori care să le îndeplinească pe toate, aparent nu sunt foarte mulţi. Au 15 locuri libere şi la companie se simte, pentru că toţi au funcţii specifice. Dar pentru cei care ajung aici, DCM-E oferă multe posibilităţi de dezvoltare profesională. "La DCM-E am venit în 2017, când am hotărât să mă mut în Bucureşti din Brăila. Auzisem că e o super structură, că ai ocazia să pleci în misiuni, să faci cursuri; am fost la Roma de două ori, s-ar putea să ajung şi în Portugalia. Chiar e o structură deosebită! Din Brăila, de la Brigada 10 Geniu, n-aş fi avut şanse să ajung în Afganistan, pe comunicaţii", spune sergentul-major Oana Constantinescu. E la prima misiune într-un teatru, pe funcţie de operator VTC. Pe 5 ianuarie a împlinit 11 ani de armată. În 2013 a dat admitere la subofiţeri şi din 2014 este sergent. Prima încadrare a fost la batalionul de tancuri din Galaţi. Din 2017 este operator la DCM-E. "După un an şi jumătate vechime în companie, să afli că mergi în misiune în Afganistan... A fost un pic neaşteptat. Am primit vestea prin telefon, eram la cursul de engleză la UNAp. Comandantul de pluton m-a sunat să mă informeze şi să mă întrebe dacă vreau să vorbesc cu familia, dar nu am ezitat. Nu contează ce cred ceilalţi, dacă eu vreau să merg, asta este funcţia mea şi treaba mea, merg!", spune Constantinescu.
În prima săptămână, îmi spune, a fost cam "pierdută în spaţiu", deşi camarazii care fuseseră în misiunea anterioară îi spuseseră tot ce era de spus despre bază şi misiune. S-a lovit, însă, imediat de realităţile job-ului, pentru că în teatrul de operaţii nimeni nu prea are timp să stea după tine să-ţi intri în ritm. O medie de 25 de videoteleconferinţe pe zi, dar care au ajuns chiar la un maxim de 35, este o cadenţă dificil de susţinut, cel puţin la început, pentru că după prima lună lucrurile au intrat într-o normalitate asumată. Când a ajuns să transfere informaţiile către compania din Bulgaria, care i-a înlocuit în RSHQ, toată activitatea i s-a părut chiar simplu de explicat şi de realizat.
Realitatea teatrului de operaţii este un câştig personal şi profesional pentru toţi militarii participanţi. Şi asta chiar dacă, uneori, din păcate, este mai mult decât te-ai gândit că poţi accepta. "Lucrez în aceeaşi unitate, la structuri diferite, cu viitorul meu soţ. A rămas puţin blocat când i-am spus că am fost sunată şi mi s-a propus să merg în Afganistan. <<Şi tu ce-ai răspuns?>>, mi-a zis. <<Bineînţeles că i-am zis da!>> E vorba de cariera mea şi chiar nu am simţit nevoia să am acceptul de a pleca. Deşi, după ce am ajuns aici, i-am reproşat că nu m-a oprit să plec. Mi-a zis că eram prea entuziasmată pentru a putea fi oprită. Adevăru-i că nimic n-ar fi putut să mă oprească. A fost greu la început, mai ales că au fost şi atacurile din Green Zone. Am stat cu Polschi la masă şi să auzi a doua zi dimineaţă că a fost incidentul, Polschi nu dădea niciun semn (n.b. - Caporalul clasa a III-a Ciprian-Ştefan Polschi a murit pe 5 septembrie 2019, atunci când o maşină plină cu explozibil s-a detonat în autovehiculul pe care-l conducea); mai târziu am aflat că el era în maşină şi am văzut şi filmuleţele cu explozia, a fost... Mă gândeam, oare ne mai întoarcem acasă, oare vom mai fi, oare ce o să se întâmple cu noi, că niciodată nu poţi să ştii".
Pe toţi ne loveşte pierderea unui camarad. Fie pentru că ne gândim că am putea să fim noi aceia pe care sfârşitul îi ajunge din urmă, fie pentru că l-am cunoscut, şi atunci pierderea este resimţită mult mai puternic şi reflectată mai tare în conştiinţă. Dintre toţi cei aflaţi în misiune în Afganistan, militarii români din comandamentul "Resolute Support", care l-au cunoscut pe caporalul Ciprian-Ştefan Polschi, au avut cel mai mare şoc. "Pierderea unui camarad român a fost traumatizantă pentru noi, pentru că am lucrat împreună cu el şi este frustrant să vezi că bei cafeaua în patru şi apoi să nu mai fim decât trei... Este o realitate şi ceea ce s-a întâmplat îţi arată adevărata faţă a Afganistanului şi că aici oamenii mor. Este o realitate pe care dacă nu o accepţi, s-ar putea să ai o problemă cu tine însuţi sau cu ceilalţi când ajungi acasă", spune plutonierul Emanuel Pavlov.
Este o realitate pe care militarii români a trebuit să înveţe să o accepte, să trăiască cu ea şi să-şi ducă mai departe misiunea. S-a lăsat tăcere, un timp, asupra cafelei pe care am băut-o cu plutonierul Pavlov. Porniserăm discuţia despre provocările misiunii şi am ajuns la cele ale vieţii. Sau ale misiunii? E greu de spus, pentru că în teatrul de operaţii totul se amalgamează şi nu poţi să tragi o linie separatoare. Camarazii îţi devin familie şi munca e cam toată viaţa de care ai parte. Vorbeşti cu ai tăi în fiecare zi, dar viaţa lor pare cumva departe şi treptat se naşte o detaşare. Camaradul răcit de lângă tine e mai real decât copilul cu febră de acasă. Cred că facem asta şi dintr-un mecanism de protecţie, pentru a nu simţi prea profund neputinţa de a interveni în viaţa celor dragi în timpul petrecut în teatru.
"Greul îl duc cei de acasă, soţii, iubite, iubiţi, copii. Din punct de vedere al vieţii, la noi, fiind mai mulţi din aceeaşi structură, timpul trece altfel", spune Pavlov. "Din punct de vedere al profesiei a fost provocator, pentru că în celelalte misiuni, colegii noştri care au fost aici au ridicat standardele foarte mult; noi n-am făcut decât să le preluăm şi să le ridicăm şi noi pentru cei ce vor urma". Plutonierul Pavlov a avut în subordine o echipă de 20 de oameni, 9 militari şi 11 civili. S-au ocupat de construcţii linii cablu, VTC-uri, echipamente de bruiaj electronic montate pe autovehicule tactice, staţii radio ş.a. Militarii au fost din Polonia, Turcia, România, contractorii civili din Marea Britanie, SUA, Turcia. "Dacă la începutul misiunii credeam că ar putea să fie o problemă referitoare la felul în care vede un civil misiunea faţă de cum o vede un militar, în momentul de faţă n-am niciun fel de probleme în a lucra cu ei; fiecare ştie ce are de făcut, când apar probleme le discutăm împreună, încercăm să le rezolvăm, dacă nu putem, cerem ajutorul altcuiva, toate problemele au o soluţie!", spune el. A început ca transmisionist "de la scoate fişa, bagă fişa, la centralele telefonice manuale" şi a prins toată tranziţia la transmisiunile digitale. Apogeul carierei de transmisionist este la DCM-E. Exerciţiile la care participă în toată Europa, misiunile din teatrele de operaţii te fac, spune el "să vrei să fii mai sus ca militar şi specialist". Şi provocarea pe care o lansează specialiştilor în comunicaţii şi informatică din armată pare justificată: "Dacă cred că sunt buni, să vină să facă ce facem noi!".
Aşa că, fie că vă cheamă Dinu sau Pavlov, Ionescu sau Constantinescu, dacă simţiţi că aveţi ceva de spus în Arma Comunicaţii şi Informatică şi simţiţi că puteţi să faceţi mai mult decât ceea ce faceţi acum, căutaţi-i pe cei de la DCM-E. Dar repede, că pleacă în curând în misiune, iarăşi!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
