Obrăznicia lui Năstase
Două zile dacă mai reuşeau procurorii să tragă de timp şi Năstase ar fi ispăşit un număr egal de zile cu acela al celor care au votat pentru suspendarea lui Băsescu în 2007 – printre care s-a numărat şi fostul premier.
Numerologii vor spune că nimic nu se întâmplă în acest domeniu fără un rost. E treaba lor să-l desluşească. Treaba procurorilor este să-i pedepsească pe cei care calcă legea cât mai aspru posibil – deşi legea pare întotdeauna insuficientă pentru nevoile lor – şi să nu-i lase să bântuie prin societate până nu le lecuiesc definitiv de metehnele lor.
Ei bine, cred că au avut dreptate când au afirmat că Adrian Năstase nu s-a căit sincer pentru faptele sale şi nu a dat dovezi convingătoare de îndreptare. Nici n-a ieşit bine pe uşa puşcăriei care i-a fost ca un cămin pentru un total de vreo 600 de zile că a şi început să cârtească împotriva statului de drept şi a vajnicilor săi apărători. A afirmat, cu o obrăznicie ieşită din comun, că în România de azi sunt doar două puteri: Executivul – reprezentat de preşedinte şi/sau guvern şi puterea judecătorească. Care, de fapt este prima, în condiţiile în care puterea legislativă este practic inexistentă. De aceea, zice Năstase, la anul devreme ar trebui să se organizeze alegeri anticipate, pentru a se face puţină ordine în haosul actual, în care nu se mai ştie cine şi ce. O obrăznicie şi mai mare este aceea că ar fi nevoie de o amnistie fiscală şi de una a graţierii. Cum să facă amnistie fiscală, să piardă statul bani când, iată, tot puterea judecătorească face rost de ei confiscând averile unor persoane indisciplinate. Cât despre graţiere, Năstase ar vrea ca să se golească puşcăriile şi să fie aruncaţi gardieni în şomaj, sau ca cei care au avut condamnări să-şi găsească din nou slujbe şi să nu mai stea la mâna protecţiei sociale. Cea mai boacănă dintre toate este ideea să se renunţe la votul uninominal şi să se revină la odioasele liste.
Dar, lăsând gluma la o parte, să observăm că pe Năstase puşcăria nu l-a pus cu „botul pe labe”, cum spuneau cei care l-au trimis acolo printr-o lucrătură care şi-a trădat de la o poştă urzeala. Sigur, e spectaculos şi onorant să le arăţi celor de la Bruxelles şi de la Washington că în România nimeni nu e mai presus de lege. Sau – mai bine zis – de justiţie. Să trimiţi la puşcărie un fost prim-ministru chiar dacă în cele trei procese care i-au fost adresate nu a figurat nici o probă irefutabilă, iar dreptul la apărare i-a fost încălcat sistematic. Nu cred că m-aş fi aflat într-o astfel de poziţie dacă Adrian Năstase ar fi fost condamnat pentru culpe şi infracţiuni reale, dovedite fără putinţă de tăgadă. Aş fi spus că a plătit pentru faptele sale şi că, după ce a ispăşit, are dreptul să se retragă în limitele decenţei vieţii private. Din păcate pentru cei care cred că şi-au făcut datoria, lucrurile nu stau deloc aşa. A plătit, dar nu pentru ceea ce ar fi comis, ci pentru ce s-a considerat a fi o lecţie menită să dea un exemplu, mai degrabă decât să pedepsească.
În aceste condiţii cred că are tot dreptul să facă ceea ce face. Cu cât succes – depinde doar de el şi de cursul pe care-l vor lua evenimentele după „deceniul irosit.”
