Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
duminic 14 iulie 2024 05:20

DEȘCOLARIZAREA ROMÂNIEI

 

...sau O  ROMÂNIE DIN CE ÎN CE MAI NEEDUCATĂ! Acesta este sentimentul pe care-l trăiesc în fiecare zi când deschid poarta școlii. Sistemul educațional din România distruge continuu o parte semnificativă a capitalului uman al acestei țări, în loc să îl dezvolte. Rata de analfabetism funcțional, de abandon școlar și mulți alți indicatori legați de educația și bunăstarea tinerilor din România arată incapacitatea „reformatorilor” de azi de a crea un sistem educațional corespunzător vremii în care trăim.

Școala clasică, pe care România a creat-o prin reformele lui Cuza și Spiru Haret, era un loc unde elevii își cultivau inteligența și discernământul intelectual și moral prin contactul cu tot ce era mai bun din tradiția intelectuală a națiunii și a umanității.

Școala de azi vrea să fie un loc unde nu elevii, ci profesorii trebuie să învețe mereu, să se lase reeducați. Scopul școlii de tip nou, activ, experimental și progresist, este acela de a educa profesorii: continuu. De trei decenii se reformează și se „discută” starea învățământului postdecembrist.

Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi absolut necesare azi în educație (drepturile copilului, cunoștințe de sănătate, cunoștințe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educație juridică. Fals și greșit! Ca să facem asta, trebuie sa scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie și să predăm două semestre elevilor despre legislație, să le dăm câte cel puțin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conținuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoștințe, utile de predat la dirigenție sau drept capitole în alte materii. O carență, a învățământului este supraîncărcarea materiei.

Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiștilor buni de învățământ, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, abandonul școlar la țară, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere” supradotate etc. Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul e catastrofal! În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându-i.

În general, actele ce reglementează educația școlară se bazează pe o asumpție greșită, ne-ținând cont că nu este nevoie de o consolidare a actualei abordări din educație, ci de o re-construcție sistemului educațional, păstrând tradiția și continuând-o cu cerințele vremii prezente. Școlile și Universitățile din România continuă să „producă” subiecți pentru multinaționale cu un comportament uniform, redus ca nivel de informație de cultură generală,  nu cetățeni responsabili, cu gândire critică, necesari pentru buna-funcționare a unei democrații și a unor comunități locale caracterizate de bunăstare. 

Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.

Cauzele scăderii numărului de tineri școliți sunt multiple. Amintim câteva, de esență.. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani - ceea ce este bine! - bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții. Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte?

Digitalizarea este utilă, dar nu prin eliminarea scrisului și cititului, două activități necesare dezvoltării creierului și, implicit, a creativității.

Apoi, lipsa tezelor și a concursurilor, elimină spiritul competițional, motivația învățării, școala devenind astfel, o instituție a plictiselii, a „pierderii de timp”, a limitării posibilităților de creație, a formării unor comportamente lipsite de sentimente și afectivitate, a lipsei conștientizării propriei valori. De altfel, școala românească nu are modele valorice. Prin cărțile de română numai despre Goga, Arghezi, Nichita Stănescu... Despre Vlad Țepeș nu știm decât că a fost Dracula, istoria se prezintă în manuale după cum dictează Europa și, uite așa se ajunge la pierderea identității naționale, așa încât, tânăra generație să conștientizeze nu că sunt români, ci cetățeni europeni, România fiind un simplu loc de „cazare”.

Esența dezastrului din educație se regăsește în modul de concepere a planurilor de învățământ, în regulamentele școlare care lasă elevilor un spațiu de libertate neeficientă actului educativ și care afectează relația elev-profesor, promovând alte aspecte decât cele utile educației, în calitatea unor profesori și în relația părinți-școală, care acordă prea mult libertate imixtiunii părinților în actul didactic.

În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizați indivizi fără nicio școală și fără cultură, ajunși milionari, ajunși senatori și parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu șefi de stat care au afirmat că detestă școala, cu prim-miniștri și miniștri plagiatori, cu lideri de opinie agramați și cu „celebrități” care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de tinerilor școliți?

Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la școală, așa cum prevede legea, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinților, a tutorilor etc. Lipsa de educație creează monștri! Ar trebui simplificate planurile de învățământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experiența umană, dar cu multe conținuturi din programele analitice primenite mereu. Mai bine puțin și sigur sau bine însușit, decât mult și nereceptat. În învățământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înțeleg, este perfect; restul să facă meditații ori să rămână de căruță!”. Se mai aud și astfel de remarci.

Disciplinele ar trebui să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea și notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câștigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale și umaniste trebuie întărită. Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameni-roboți pentru mileniul trei. De exemplu, la limba și literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învață locul ființei umane și al colectivităților umane pe acest pământ și în România. Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români și nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpați și la Nistru și nu în nordul Africii, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri, de ce spațiul lor este „mioritic” sau de ce este anumit „picior de plai” și „gură de rai”!

Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg.

Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg.

      Dincolo de starea de fapt a învățământului stau dezbateri, nu schimbări. Dezbaterile au avut rolul de a anihila suferința resimțită la amputarea trupului învățământului românesc.

      Unii dintre reformatorii sistemului educațional au fost pe la diferite congrese cu teme de educație în Occident, venind apoi, să ne vândă nouă idei exprimate acolo ca pe niște produse la second-hand. Mulți nechemați, lipsiți de cultura istorică a școlii românești, cocoțați în ierarhia decidenților, au pus mereu lamentabil și ipocrit în dezbaterea publică (cea mai bună metodă de a fugi de răspundere), diverse modele școlare, fără a ține cont de valoarea lor educațională. Apoi, acești corifei ai haosului postdecembrist, sub umbra sloganului ideologizării excesive a societății românești, au uitat că dând la o parte poleiala ideologică în România se învăța carte. Cine nu iubea teoria, făcea o școală profesională și învăța o meserie care-i asigura existența. Apoi exista concurență la admiterea în licee sau facultăți, nu concurs de dosare, ca azi (dosare de admitere la facultăți și dosare de ocupare a posturilor din învățământ!). Învățământul românesc postbelic promova educația științifică, estetică, morală, culturală, identitară, națională, coordonate fundamentale ale oricărui sistem educațional. În Japonia, de exemplu, la orice facultate se studiază limba și istoria japoneză, pentru a nu se pierde identitatea națională.

      Dincolo de toate astea, sunt sigur că școala românească va redeveni o școală formatoare de OaMeni, fiindcă poporul român are în sinea sa o mare vigoare ce există încă în România Tainică, în acea Românie a valorilor, a identității de neam, a frumosului suflet românesc.

„Cultul valorilor naționale vechi și noi e o obligație a fiecăruia, spunea Mihai Eminescu, iar dintre decidenți, cel ce nu face niciun efort în slujba patriei, a copiilor ei, acela e în sufletul lui, în mintea lui, un trădător”.

 

George BACIU

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 10 lei, pe trei luni 28 de lei, pe șase luni 54 de lei, iar pe un an 100 de lei.