Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
duminic 14 iulie 2024 04:16

Editorial: Ziua Națională a Lecturii - Cum şi de ce citesc?

Merleau-Ponty spunea: „Când vorbesc sau când înţeleg, experimentez pe altul în mine însumi şi pe mine în celălalt.” Modificând puţin acest citat, aş da o definiţie a ceea ce înseamnă lectura pentru mine: când citesc, experimentez pe altul în mine însumi şi pe mine în celălalt. Pentru că a citi înseamnă atât a vorbi, cât şi a înţelege. Autorul îţi vorbeşte. Tu singur îţi vorbeşti în momentul lecturii. Cum este evident că lectura se face într-o limbă pe care o cunoşti, citind înţelegi.

Mircea Cărtărescu spunea că nu ai cum să îţi imaginezi exact acea seară despre care scriitorul unei oarecare cărţi îţi vorbeşte, pentru că nu ai acces la mintea şi la amintirile lui. Dar tu, ca cititor, îţi vei imagina o seară care se conturează din amintirile tale, din memoria ta, imagine la care vei adăuga acele, să zicem aşa, sugestii scenice pe care scriitorul le menţionează. În acest fel, cititorul reinventează cartea din el însuşi. De aceea, pot citi aceeaşi carte mii de indivizi şi, totuşi, fiecare va citi, de fapt, o altă carte. Concluzia lui Cărtărescu a fost că relaţia dintre scriitor şi cititor este ca aceea dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc voluptuos, fiecare participând în mod egal cu sentimente şi efort în crearea unui copil. O carte pe care o citeşti este copilul care se naşte din această lucrătură voluptuoasă dintre mintea scriitorului şi cea a cititorului. Poate că acest lucru l-a determinat şi pe Andrei Pleşu să susţină teoria conform căreia cititul este superior celorlalte activităţi de destresare, pentru că preuspune o implicare mai mare din partea individului decât, de pildă, o plimbare prin parc sau savurarea unei cafele.

Meditând asupra acestei concluzii, am realizat că ea reprezintă realitatea tuturor celor care citim. Când citeşti, zăboveşti mai mult decât asupra unor imagini dintr-un film sau dintr-o galerie de artă, timp în care mintea ta lucrează. Mă gândesc acum la romane pe care le-am citit înainte de a fi puse într-un scenariu de film. Citeam, îmi imaginam, meditam la unele pasaje, reciteam paragrafele care erau mai greu de înţeles. În momentul în care apărea filmul bazat pe respectivul roman, lumea acelui roman pe care eu mi-o imaginasem se năruia. Desigur că regizorul îşi imagina altfel pădurea aceea întunecată, ferestrele dinspre grădină sau ochii unui personaj, mobilierul din palatul X... Cum poate nu existau suficiente detalii cu privire la aceste elemente din roman, părea că regizorul şi-a imaginat şi el corect. Întrebarea mea atunci era: oare am înţeles eu greşit? Sau poate imaginaţia mea nu a lucrat suficient. A trebuit să treacă mult timp până să înţeleg că fiecare om în parte care citeşte o carte îşi va imagina altfel lumea descrisă acolo, pentru că mintea fiecăruia este unică. Am mai constatat şi că filmul, văzut înainte de a citi cartea, îţi inhibă imaginaţia. Astfel, în loc să mai lucreze pentru a crea locuri şi imagini, mintea le foloseşte pe cele ale regizorului în momentul lecturii. Cu alte cuvinte, te transformi într-un cititor leneş. În ceea ce priveşte filmul care are la bază o carte, de cele mai multe ori tind să îl compar cu partea aceea mică a unui aisberg de deasupra apei, în timp ce partea de sub apă, imensă, dar care nu se vede, este cartea. Aceasta pentru că, din punctul meu de vedere, cartea bate filmul.

Pentru mine, cartea este o uşă spre imaginaţe. Deschizând această uşă, descopăr variante mai interesante ale vieţii. Cuvintele dintre paginile cărţii sunt vii, iar lectura este o modalitate de evadare, nu din viaţă, ci înspre viaţă. Flaubert spunea că omul nu trebuie să citească aşa cum fac copiii, pentru a se distra, şi nici precum cei ambiţioşi, pentru a învăţa, ci el trebuie să citească pentru a trăi. Într-adevăr, de multe ori este posibil să simţi o mare plictiseală în a sta numai cu tine însuţi. Cartea îţi oferă o bucurie fără complicaţii pentru că, în paginile ei, vei găsi întotdeauna un loc plăcut în care să zăboveşti sau personaje cu care să stai de vorbă. Desigur, există riscul să crezi în fantome, să te îndrăgosteşti de un personaj, poate chiar să îl visezi. Dar tocmai acesta este farmecul unei cărţi: să nu vrei să te opreşti din citit de teamă că, dacă laşi cartea de-o parte, persoanejele vor face ceva în lipsa ta şi tu vei pierde privilegiul de a fi martor. Când citeşti, ai tot dreptul să visezi, ai tot dreptul să accesezi secretele lumii, pentru că da, toate secretele lumii cunt cuprinse în cărţi şi, aşa cum spunea Lemony Snicket, citeşti pe riscul tău. Prin lectură, omogenizezi lumea. În carte, dialogul este posibil cu toţi. Lectura este ca o piaţă eficientă, ca un comerţ cu cei morţi, deşi schimbul de informaţii este unilateral, întrucât ele urmează doar drumul de la scriitor la cititor, nu şi invers.

Este cert că, odată descoperită cartea, societatea nu mai poate scăpa de ea, aşa cum este şi cazul focului sau al roţii. Ceea ce se schimbă este suportul cărţii. Dar omul poate trăi fără carte. Gânditorii antici nu încadrau cartea în categoria nevoilor absolute, ca hrănitul, băutul sau îmbrăcatul. Aceasta pentru că, din punctul lor de vedere, omul nu mergea la carte din instinct, ci aceasta făcea parte mai degrabă din sfera activităţilor de lux. Totuşi, în timp, cartea a devenit necesară. Citesc pentru că, citind, învăţ să scriu mai bine. Totodată, pe lângă informaţiile noi pe care o carte le aduce, citind înveţi să foloseşti limba şi să gândeşti. Nu poţi să termini o şcoală dacă nu citeşti. Cartea merge mână în mână cu educaţia. Cartea este un exerciţiu care îţi menţine în formă creierul. Ea îmbogăţeşte vocabularul şi dezvoltă limbajul, îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi de focalizare, dezvoltă creativitatea. O carte pune întrebări pentru a te face să reflectezi.

Un cititor ideal este acela care citeşte pentru a găsi întrebări, şi nu răspunsuri la întrebările pe care şi le pune. De altfel, cărţile conţin marile întrebări ale vieţii şi variante de răspuns la ele. Da, citesc pentru că am nevoie să pricep, dar vreau, totodată, să descopăr versiuni ale întrebărilor mele. Vreau să iau contact cu oameni pe care îi frământă aceleaşi lucruri ca şi pe mine. Scriitorii, chiar dacă nu îi cunosc personal, îmi devin tovarăşi de discuţii în monologurile mele. Pablo Neruda spunea: „Cărţile care te ajută cel mai mult sunt cele care te fac să gândeşti cel mai mult.” Odată întâlnit cu cartea, viaţa începe să ţi se modeleze şi fiecare carte citită te marchează într-un fel sau altul. De aceea este necesar să ai lecturi bune, pentru a nu permite să fi marcat de cele proaste.

Desigur, cărţile pot avea o ambivalenţă. În funcţie de cum sunt manevrate, ele pot fi bune sau proaste. Orice carte poate fi, la un moment dat, periculoasă. Există riscul de nu mai fi capabil să îţi trăieşti viaţa şi de a nu mai avea păreri, de a nu mai fi capabil să vorbeşti decât în citate. Există riscul anticipat de cenzură de a-ţi forma idei proprii prin confruntarea cu ceea ce gândesc alţii. Există riscul de a trăi aşa de mult realitatea cărţii şi de a te ataşa într-atât de ea încât, odată reîntors în realitatea ta ca individ atunci când sfârşeşti cartea, să ai parte de dezamăgirea vieţii. Poţi fi un Don Quijote sau o Madame Bovary şi să crezi că ceea ce citeşti seara trebuie pus în practică a doua zi. Desigur, cărţile nu trebuie să te îndemne la aceasta. Excepţie face doar Biblia, care te învaţă să transformi în fapte ceea ce ai citit, dar este singura care nu face rău.

Pentru mine, cartea este ca un cadou care îţi oferă bucuria de a-l deschide iar şi iar. Aceasta pentru că mi se pare minunat să citesc o carte a cincea oară. Înseamnă că acea carte are mereu ceva nou de oferit. Aş putea spune că o astfel de carte face parte din categoria „one book, thousand feelings”.

Aş putea spune că cititul înseamnă a avea nişte sentimente nonficţionale pentru nişte personaje ficţionale. Când citesc, nu mă îndrăgostesc de felul în care arată un personaj, ci de cuvintele lui, de gândurile lui, de sufletul lui. Cartea este aceea care mă învaţă să empatizez cu ceilalţi. Ajungi una cu personajul când suferi odată cu el şi te bucuri odată cu el, când simţi ce simte şi îl înţelegi. Atunci, poţi spune că trăieşti într-o altă viaţă. Cartea este singura care oferă posibilitatea de a trăi câte poveşti dorim, în câte moduri vrem, atunci când viaţa ne oferă o singură şansă sau când nu ne oferă ceea ce ne-am dori să experimentăm.

Alberto Manguel, în „Biblioteca nopții”, spunea: „Fiecare cititor încearcă să asigure o fărâmă de nemurire unei cărţi. Cititul este un ritual al renaşterii.” Așadar, atunci când citeşti o carte, personajele reînvie, povestea este retrăită. Amintirea pe care o păstrezi după ce termini cartea, simplul fapt că o aduci în discuţie, coincidenţa că trăieşti ceva ce ai citit cândva, toate acestea o păstrează vie pentru totdeauna. Odată citită, cartea o porţi cu tine. Deşi este posibil, odată cu trecerea anilor, să uiţi aproape tot din ea, lucurile pe care le înveţi, întrebările pe care ţi le pui, imaginile, toate acestea îţi rămân. Şi cartea, spre deosebire de viaţă, poate fi „retrăită”.

Nu îmi place să fiu genul de cititor detectiv, pentru că lectura suspicioasă strică totul. Nu obişnuiesc să acuz scriitorul întrebându-mă: Oare a zis asta pentru că era comunist?, Oare foloseşte imaginile respective pentru că este mason?, Oare este rasist? etc. M-aş identifica la graniţa dintre un cititor naiv şi un cititor reflexiv. Sunt un cititor naiv aşa cum este el definit de Pamuk: nu mă preocupă mecanismul scrierii sau citirii unui roman, ci îmi place să mă las purtată de farmecul şi de semnificaţia lui. Dar, se întâmplă uneori să fiu şi cititor reflexiv, pentru că, dacă găsesc ceva care să îmi atragă atenţia în structura de adâncime a romanului, încep în mintea mea o analiză.

Pe de o parte, dacă ar fi să aplic definiţia lui Corin Braga despre cititorul naiv profilului meu de cititor, s-ar plia aproape perfect. Iată ce spunea el: „Cititorul naiv practică o lectură identificatorie, reacţionând la operele de artă ca la spectacolele naturii sau ca la evenimentele vieţii. El se substituie personajului şi trăieşte aventurile acestuia ca şi cum ar fi propriile sale întâmplări, cerând carţii să-i dea iluzia unei vieţi care i s-ar părea efectiv emoţionant de trăit (Picon, 1973, 74-76). […] Cititorul naiv proiectează şi transferează propriile speranţe, idealuri şi dezamăgiri. Cartea e o amintire-ecran sau ca un corelativ exterior care face posibilă o transpunere în act a unor tensiuni afective inconştiente. Cu alte cuvinte, cititorul naiv reacţionează în faţa ficţiunii ca în faţa realităţii, percepe literatura la fel cum percepe viaţa, lucrurile, visele.” Pe de altă parte, dacă mă gândesc la definiţia pe care acelaşi autor o dă pentru cititorul avizat, pot spune că sunt capabilă să diferenţiez „trăirea curentă” de „trăirea estetică”, „uzajul psihologic al operei” de „experienţa ei artistică”. Totuşi, de cele mai multe ori, prefer să fiu un cititor naiv, pentru că îmi place să mă regăsesc în cărţile pe care le citesc

 

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 10 lei, pe trei luni 28 de lei, pe șase luni 54 de lei, iar pe un an 100 de lei.