Editorial LA ŢINTĂ, de Doru Bobi Mulţimea vidă a intereselor
Ăsta e blestemul ancestral care zace asupra existenţei neamului nevoii din care facem parte. În aceste zile, cei care nu ne-am pierdut luciditatea sub avalanşa evenimentelor care se succed ameţitor la vârful politicii noastre, rememorăm schilodirea speranţelor de mai bine petrecută acum 25 ani. Şi înţelegem ce rost avusese repetiţia din februarie, când veniseră prima dată minerii la Bucureşti, sfidând o lume întreagă cu lozinca tâmpită "Noi muncim, nu gândim!" (Fie vorba între noi, acum s-ar zice că nu mai gândesc decât puţini, iar de muncit, o fac numai disperaţii). Habar n-aveau bieţii mineri că ei apărau gaşca lui Ivan Ilici, terorizată de teama descoperirii secretelor revoluţiei şi de pericolul reprezentat de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care urmărea scoaterea comuniştilor din circuitul politic până când se puneau bazele unei democraţii sănătoase... Părintele "comunismului cu faţă umană" a avut câştig de cauză cu iluzia democraţiei originale, care i-a permis să calce în picioare oameni, principii şi chiar Constituţia manufacturată cu dedicaţie de echipa fostului său tovarăş de drum, Antonie Iorgovan. Ales în "duminica orbului" din 20 mai 1990, ca să fie "un preşedinte pentru liniştea ţării", a îngropat speranţele de normalitate ale cetăţenilor prin mineriadele din 13-15 iunie 1990, din septembrie 1991 şi din iarna lui 1999. A trebuit să ne tragă UE de mânecă pentru a redeschide dosarul celei de acum un sfert de secol, soldată cu 6 morţi şi peste 700 răniţi, pentru care n-a plătit nici Iliescu, nici Chiţac, nici Stănculescu şi nici altcineva. Ăsta ar fi fost un scandal enorm într-o ţară civilizată, dar nu şi pentru România, în care acelaşi Iliescu a mai fost ales de două ori, deşi se forţa legea fundamentală a ţării - după cum susţin şi acum unii dintre cei avizaţi. Patriarhul bolşevic şi-a apărat mandatele de "emanat al revoluţiei" cu tot arsenalul propagandei deprinse în tinereţe, mituind în dreapta şi în stânga până când s-a umplut ţara de eroi ai diversiunii din decembrie 1989, beneficiari de privilegii, prinzând concomitent în pânza de păianjen a complicităţii vinovăţiilor pe toţi cei ce se jenau de compromisurile făcute cu comunismul. Aşa s-a păstrat taina dedesubturilor revoluţiei din 1989, a mineriadelor, a răpirii jurnaliştilor noştri în Irak acum vreo 10 ani, dar şi a distrugerii economiei naţionale şi a cedării resurselor strategice în mâini străine. DNA-ul face acum eforturi disperate să rezolve dosarele marii corupţii prin care s-au clădit uriaşele averi ale capitalismului de cumetrie, denunţat cândva de Iliescu, părintele socio-comunismului, din cauza căruia România şi-a fundamentat statutul de ţară bananieră, aproape neguvernabilă. Comuniştii şi urmaşii lor, răspândiţi prin puzderia de partide pe care le-au clocit perfid, au bătut palma de câte ori a fost nevoie, mascând compromisurile, oricât de scârboase ar fi fost, prin formula interesului naţional. Chiar dacă reţeaua intereselor corupte ale găştilor politice cuprinde toată ţara, ea nu se suprapune cu interesele fraierilor şi fricoşilor cinstiţi, pe care guvernanţii de ieri, ca şi cei de azi, şi-au perimis să-i scuipe-n ochi, făcându-i golani pe copiii celor care, visând să trăiască omeneşte, şi-au luat lumea în cap. Şi ca să-şi încununeze capodopera filozofiei strâmbe ce le dirijează vieţile lor de oameni mici, deşi se cred prea mari pentru timpul nostru, le mai definesc şi drept curve pe nevestele sau prietenele muncitorilor noştri din străinătate.
Cât de penibili sunt politicienii noştri, s-a văzut vineri, când a căzut moţiunea de cenzură liberală într-un trist spectacol cu paiaţe - şi nu fac trimitere numai la costumaţii - ci la scenariul absurd, pus în scenă de semidocţi pentru cine are timp de pierdut. Iar ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti se regăseşte - păstrând proporţiile - şi la Curtea de Argeş. Dar despre asta, vom discuta altădată.
