Editorial LA ŢINTĂ, de Doru Bobi 11 iunie
Astăzi se împlinesc 67 ani de când regimul comunist impus de pactul Stalin-Churchill şi de forţa Armatei Roşii naţionaliza principalele mijloace de producţie capitalistă. În acea zi, România interbelică era executată fără milă, dintr-o trăsătură de condei, cu toate elitele educate prin capitalele europene, care nu acceptau să-şi plece capetele în faţa cizmelor pline de noroaiele stepelor sau să facă temenele în faţa stelei roşii. Cozile de topor ale aşa-zisei democraţii populare, educate în spirit kominternist prin instituţii monitorizate de la Lubianka, au trecut la bolşevizarea ţării. Asta nu se putea face fără anularea identităţii naţionale, aşa că România s-a umplut de lagăre de exterminare ale "duşmanilor poporului". Oamenii tătucului Stalin, ţarul roşu de la Kremlin, au dezlănţuit la noi cea mai cruntă teroare pentru anihilarea celor care nu puteau accepta instaurarea hegemoniei mondiale a Moscovei în numele internaţionalismului proletar. Ceea ce s-a întâmplat, se ştie acum cel puţin în mare, căci multe fapte vor rămâne încă învăluite în taină. Dar, din păcate şi ceea ce se ştie, se interpretează pentru a satisface interesele unor găşti corupte, care s-au îndepărtat de cei din rândurile din care au fost ridicaţi.
Refuz să fac acum istoria ultimilor 70 ani, deoarece eu nu sunt deţinătorul adevărului absolut şi nici nu am posibilitatea să vă flutur prin faţa ochilor nişte diplome cu titluri obţinute nici nu mai contează cum. Faţă de aceştia, mă pot considera privilegiat pentru că am avut nişte profesori de istorie destul de curajoşi, care în timpul regimului comunist mi-au inoculat interesul faţă de trecutul acestui neam şi mi-au sugerat şi că orice om raţional trebuie să tragă învăţămintele de rigoare din greşelile trecutului, dacă vrem ca ele să nu se repete. Constat că oamenii de decizie din prezentul imediat n-au avut un asemenea noroc, n-au înţeles sau n-au vrut să-l valorifice. De aceea sunt scârbit văzând cum se scrie istoria zilelor noastre - cu cerneală simpatică sau cu bale de scârbă - şi de minciuna în care ne complacem majoritatea dintre noi sub scuza că am obosit să ne batem capul cu ceea ce nu se poate schimba în vecii vecilor.
Împăcat filozofic cu gândul că n-am cum să-i schimb eu cursul, totuşi nu m-am putut opri să nu mă întreb cum ar fi arătat România astăzi dacă n-am fi avut acel 11 iunie din 1948 şi tot ceea ce i-a urmat. N-am să vă mărturisesc acum viziunile mele onirice, dar am să afirm totuşi convingerea că am fi avut mai puţini mitomani, demagogi şi impostori cocoţaţi indecent în posturile de decizie. Şi mai presus de orice, nu-mi iese din cap gândul că am fi fost mai educaţi în spiritul democraţiei europene, astfel că am fi trăit într-o lume normală, diferită de cea de acum, manipulată de tot felul de accidente genetice ce n-au pic de respect nici faţă de ei înşişi. Logic, n-ar fi fost semenii atât de săraci chiar şi sufleteşte încât să se lase la nesfârşit cumpăraţi ieftin cu speranţe deşarte conform cărora vor depăşi cândva strâmtorarea umilitoare a traiului de azi pe mâine.
După 67 ani, putem spune oare că viaţa amărâţilor s-a schimbat în bine?... Dacă dvs. vă riscaţi să răspundeţi afirmativ, eu refuz s-o fac. Şi asta din respect faţă de adevăr - aşa cum îl văd eu - dar şi din conştientizarea faptului că dacă nu m-ar omorî cu pietre cei care mai păstrează un dram de luciditate, ar trebui să-mi fac harakiri cu ce mi-ar sta la îndemână, dacă n-aş vrea să fiu scuipat de cei care ar avea dreptul să mă socotească un vândut. Nefiind politician, darmite om politic, eu îmi permit luxul de a vedea şi a recunoaşte adevărurile oricât de jenante ar fi. Şi tocmai de aceea, pentru mine 11 iunie este şi va fi o zi tristă până în clipa în care va marca un nou start spre normalitate. Deocamdată, trebuie să constatăm cu tristeţe că nu prea sunt semne în acest sens...
