Pe cine sperie libertatea presei?
Întrebarea poate fi una existenţială pentru cei care lucrează în acest domeniu. Dar şi pentru cei care vor să-i bage pumnul în gură. Şi nu sunt puţini nostalgicii după presa care răspundea comenzilor liderilor comunişti înainte de 22 decembrie 1989. După, s-a spus că revenim la matca normalităţii, nu neapărat interbelice, ci musai a timpului nostru, dar din Occident. De atunci s-a tot sărbătorit ziua libertăţii presei, chiar şi când dintre puşcăriaşi nu lipseau ziarişti care îndrăzniseră să-i deranjeze pe puternicii zilei, dezvăluind nu secrete de alcov, ci afaceri oneroase prin care respectivii se îmbogăţiseră. Foarte adevărat, nu toţi cei ajunşi la răcoare erau curaţi ca lacrima, căci se mai spurcaseră şi ei la ochiul dracului, aşa cum se întâmpla şi în presa interbelică bucureşteană. Vorba de atunci - "şantajul şi etajul" - şi-a găsit acoperirea faptică şi în perioada post-revoluţionară. Dar nu pentru astfel de nimicuri au ajuns oameni din presă să aibă necazuri cu legea.
Revenind la tema de bază, dacă aş mai fi avut entuziasmul, ca să nu zic naivităţile tinereţii, poate că m-aş fi simţit grozav de bine auzindu-i pe politicienii noştri, în frunte cu preşedintele Iohannis, spunând că democraţia nu poate fi concepută în afara libertăţii de exprimare a presei. Dar prin minte mi-a fulgerat amintirea fostului deputat ţărănist cu nume de voievod, Vasile Lupu. Acum vreo 15 ani, organiza la Curtea de Argeş un simpozion pe tema relaţiilor dintre politică şi presă. În sala mare a primăriei, nemodernizată pe atunci şi, deci plată, semănând mai degrabă cu un spaţiu dintr-un cămin cultural rural, destinat petrecerilor tovărăşeşti, balurilor de sâmbătă seara sau fedeleşurilor ce precedau nunţile cu dar, lipsită de panta pe care sunt fixate acum scaunele, dar şi de draperiile grele, de culoarea vişinei putrede (pentru că primarul nostru e suporter rapidist), "bădia" tuna şi fulgera că partidul lui pierduse alegerile din cauza presei. N-ar fi admis în ruptul capului că tâmpeniile făcute de cei 15.000 specialişti anunţaţi în campania electorală, neidentificaţi cât timp nu-şi justificaseră prin ceva prezenţa în sensul îmbunătăţirii vieţii proştilor ce-i votaseră pe cei de dinaintea CDR, dar şi pe cei care i-au urmat. Subsemnatul m-am contrazis cu fostul deputat, argumentându-i prin legile menite să stranguleze presa care deranja şi a avut satisfacţia că atunci când i-am cerut un exemplu de politician ajuns după gratii, ca urmare a dezvăluirilor apărute în presă, n-a putut să mi-l dea. Acum nu l-aş mai întreba aşa ceva pe vreun responsabil politic, căci sunt destui colegii care sunt cercetaţi pentru corupţie. Dar nu mă îmbăt cu apă rece, căci ăsta nu e neapărat un merit al presei noastre. Dar nici al celor aflaţi la butoane în structurile centrale de la Bucureşti, oricât s-ar lăuda păcălicii ăştia. Băsescu a fost ani de zile în război cu "mogulii" din presă şi acum şi-a adăugat printre cei pe care nu mai poate să-i doboare şi pe reprezentanţii justiţiei. De neconceput pentru dumnealui, unii pe care i-a făcut oameni şi-au luat libertatea de a nu-i mai da ascultare şi-i saltă la grămadă şi pe corupţii lui, nu numai pe cei ai altora. Iar presa nu mai pridideşte să scrie despre tot felul de stenograme sau chiar să le prezinte, de nu mai prididesc "băieţii" să le facă să dispară de prin seifurile pe unde au fost puse la păstrare, ca să nu deranjeze sau ca să aştepte vremuri mai bune.
Dacă suportaţi un moment de sinceritate din partea unuia care are, după aproape două decenii de activitate în presă, experienţa necesară şi suficientă ce i-ar permite dreptul la un punct de vedere personal autorizat, adevărul este că acest domeniu este privit de dumnezeii trecători ai puterii ca un rău necesar. Asta când au nevoie de presă, pentru a-i manipula pe oameni, ca să obţină voturile fără de care ar rămâne în aer. După ce-şi ating obiectivul, instrumentul folosit devine un cancer care trebuie eradicat. Asta dacă prin presa respectivă nu sunt ceva rechini capabili să-i şantajeze în lumea asta în care rezistă, deocamdată, numai cei care ating superlativul ticăloşiei. Despre partea aceea a presei de scandal, cu amantlâcuri, vampe dezbrăcate inclusiv de caracter, mahala şi ţigănie, să mă iertaţi, dar mi-e prea scârbă ca să scriu. Şi nici măcar nu mă mai întreb de ce este acceptată, căci am înţeles că se cere într-un segment al consumatorilor ce nu pot trăi altfel decât bălăcindu-se în perversiuni. E dreptul lor, ca şi al nostru, de a refuza să consumăm astfel de produse, dacă ne provoacă greaţă...
