Editorial AMOS NEWS - Cum să duci un război, când nu poţi dezafecta un spital?
Cel mai recent şi probabil cel mai concludent exemplu de amatorism şi de aventurism politic tocmai s-a consumat vineri spre sâmbătă. În puterea nopţii. Tragica harababură de la Spitalul Foişor. O decizie aiuristică. Şi o punere a ei în practică nu numai pompieristică, ci şi precară. Aceşti oameni, care alcătuiesc astăzi arhitectura puterii din România, nu numai că mint de îngheaţă apele, atunci când ne prezintă cifrele pandemiei, rezultatele combaterii ei, cifrele economiei şi soluţiile de contracarare a crizei, dar recurg şi la soluţii care dovedesc că sunt total nepregătiţi pentru a administra un stat. Iar cazul dramatic al transformării peste noapte a Spitalului Foişor dintr-o instituţie destinată operaţiilor ortopedice, într-o unitate Covid, este extrem de elocvent pentru a demonstra afirmaţiile de mai sus. Decizia s-a luat peste capul managementului spitalului. A fost impusă de Raed Arafat şi de Vlad Voiculescu, ministrul suprarealist al Sănătăţii. Pe parcursul zilei de vineri, după ce decizia era luată, nimeni nu a rezolvat câteva probleme esenţiale, cum ar fi: informarea pacienţilor internaţi pentru ca, beneficiind de acceptul acestora, să poată fi adoptate cele mai bune soluţii pentru dezafectarea în condiţii civilizate a spitalului; informarea familiilor fiecărui pacient, prin apeluri telefonice la numerele precizate de aceştia încă de la internare; informarea tuturor medicilor şi personalului mediu şi repartizarea acestora către alte unităţi spitaliceşti în care se efectuează intervenţii ortopedice; aducerea unui număr suficient de mare de ambulanţe precum şi de mijloace de transport, pentru a putea fi mutaţi în mod operativ pacienţii, precum şi instalaţiile din dotarea spitalului, care nu mai sunt necesare acolo, în măsura în care unitatea devine Covid. Şi multe alte lucruri ar fi putut fi rezolvate pe parcursul zilei, cu singura condiţie ca cineva de la vârful aparatului de decizie să dea dovadă de o minimă inteligenţă şi capacitate organizatorică. Nu s-a întâmplat aşa. Şi a fost generată o veritabilă harababură. Care la rândul ei a creat adevărate drame. Pe care chiar şi principalul autor, ministrul Sănătăţii, a spus că nu ar mai dori să le vadă vreodată la televizor. Cu mult cinism, sâmbătă, şeful său de partid, Dan Barna ne-a anunţat că la război e ca la război. În sensul că se pot sacrifica nişte vieţi, pentru a salva alte vieţi. Iar bomboana pe colivă este pusă de medicii cu experienţă din acest spital renumit al Capitalei, care afirmă cu subiect şi predicat că unitatea nu este deloc adecvată luptei sanitare împotriva Covidului.
Aşadar, la război e ca la război. Avem acest război intern, pe care puterea instalată în urma alegerilor prezidenţiale şi parlamentare îl pierde în fiecare zi. Iar propaganda de război este şi ea tot de doi bani. Pentru că minciunile devin tot mai vizibile, tot mai uşor de demontat. Pe măsură ce sunt din ce în ce mai neruşinate. Analiştii, între care mă număr, au anunţat de mult timp că guvernanţii, în frunte cu preşedintele României, care conduce de facto Executivul, sunt total incapabili să facă faţă în mod onorabil unei provocări cu care, în definitiv, se confruntă aproape toate statele lumii. Că au scăpat de mult timp situaţia de sub control. Că orbecăie prin întuneric, dând vina pe opoziţie sau chiar pe populaţie. Dar ce ne facem cu celălalt război?
Prevestirile care zilele trecute păreau sumbre şi excesiv de pesimiste se adeveresc din nefericire cu o rapiditate înspăimântătoare. Un conflict armat în proximitatea graniţelor României este iminent. Colosul rus a fost zgândărit printr-un act de provocare de o inconştienţă şi imbecilitate crasă, pus la cale de către Guvernul Ucrainei. Îmboldit sau nu dinspre Washington. În fiecare ceas, Federaţia Rusă masează trupe şi tehnică avansată de luptă la frontiera cu Ucraina şi devine din ce în ce mai clar că atacul iresponsabil, efectuat de armata Ucrainei împotriva separatiştior ruşi de la Doneţk, nu va rămâne fără urmări. Şi în Marea Neagră flota rusă militară devine din ce în ce mai consistentă. Cancelarul Angela Merkel dă din colţ în colţ, temându-se pe bună dreptate că va fi declanşat un conflict, care ar putea antrena şi Uniunea Europeană. Care este parte NATO. În al doilea rând, se teme, tot pe bună dreptate, că proiectul gazoductului Nord Stream 2 va fi aruncat în aer, astfel încât, în viitor, Germania va fi silita ca în loc să cumpere gaz rusesc la un preţ convenabil, să cumpere gaz american lichefiat la un preţ pipărat. Cancelarul vorbeşte cu Vladimir Putin, dar acesta o ţine una şi bună. Rusia a fost provocată de Ucraina, iar actul de provocare este tradus de analiştii de la Kremlin drept un act de război. La care Moscova trebuie să răspundă. Şi nu înţelege noul ţar al Rusiei nici în ruptul capului de ce Washingtonul şi Berlinul îi solicită să-şi reducă efectivele de la frontiera cu Ucraina, în condiţiile în care NATO masează ceas de ceas trupe şi tehnică de luptă pe acelaşi aliniament, tot în proximitatea Ucrainei, precum şi în Marea Neagră.
Oamenii care nu sunt capabili să găsească o locaţie adecvată pentru o unitate Covid, oamenii care nu sunt capabili să evacueze un spital prin mijloace adecvate şi cvilizate, oamenii care nu pot organiza nici măcar acest lucru, dar afirmă că "la război e ca la război", au angajat România în cea mai periculoasă aventură la nivel european, de la cumplitul război care s-a finalizat prin dezmembrarea Iugoslaviei. Este momentul să spunem, având toate argumentele în spate, că situaţia este din păcate izbitor de asemănătoare. La fel cum Iugoslavia a fost un conglomerat de etnii, de religii, de civilizaţii şi de interese şi a fost relativ uşor de detonat în aceste condiţii butoiul cu pulbere, şi Ucraina, chiar mai mult decât Iugoslavia, este un stat inventat pe harta Europei. Mai întâi de către Stalin, şi apoi prin contribuţia directă a lui Nikita Sergheevici Hruşciov, care i-a făcut cadou republicii sovietice ucrainiene Peninsula Crimeea. Iar primul pas către dezmembrare a fost făcut prin anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă, care a considerat că are un drept istoric asupra acestui teritoriu. Şi prin crearea a două regiuni separatiste, Doneţk şi Lugansk, care să fie transformate – şi chiar asta se întâmplă acum – în capete de pod ale unui război în desfăşurare. Care se va finaliza prin dezmembrarea statului cu care noi tocmai am încheiat un acord militar. Ce vom face în caz de război? Ne vom încălca angajamentul, aşa cum am făcut deseori în istorie? Vom scuipa pe documentul pe care l-am semnat şi l-am ratificat cu o largă majoritate în Parlamentul României? Sau vom merge cu capul înainte, izbindu-ne de zidul Kremlinului? Cum Dumnezeu îşi pot imagina aceşti nevolnici, care capitulează în fiecare zi în lupta cu pandemia şi cu criza economică, că pot purta un război adevărat? Şi cu cine? Cu una dintre cele mai redutabile armate din lume.