Editorial AMOS NEWS - Despre lumea post-pandemică (II)

Coronavirusul-19 nu putea atinge răspândirea rapidă pe glob, şi poate nici emergenţa, fără marile aglomerări urbane, demult infectate. Nu vom avea o criză a urbanităţii, chiar dacă locuirea oamenilor tinde să fie în afara oraşelor. Dar acestea, "oraşele, vor capăta o nouă viaţă ca sectoare de servicii, de la finanţe, la consultare în chestiuni de sănătate" (p. 129). Doar că ele trebuie să asigure o viaţă mai sănătoasă oamenilor (p. 131). "Umanizarea oraşelor" va fi deviza rezonabilă. Inegalităţile din societate au bătut în retragere în era postbelică. După neoliberalism, pandemia inversează, însă, la rândul ei, tendinţa. Şi ea sporeşte inegalităţile. "Diferenţele între ţări sărace şi ţări bogate se vor accentua probabil pe măsură ce lumea se împarte în două: locuri cu sisteme de sănătate bune şi locuri fără astfel de sisteme" (p. 154). Oricum, va trebui găsită soluţie la "accelerata şi exacerbata inegalitate prilejuită de pandemie". În pandemie cam toate ţările s-au repliat de la început în măsuri pe cont propriu. Cu toate acestea, globalizarea nu este la sfârşit. Pe de o parte, epidemiile - "gripa rusă" (1889-90), "gripa spaniolă" (1918-19), "gripa asiatică" (1957-58), "gripa Hong Kong" (1968-69), "MERS" (2012), acum coronavirus-19 - nu au rămas între graniţe naţionale. Ele au căpătat şi pot căpăta nume ale locului în care s-au detectat primii îmbolnăviţi, dar acest fapt nu spune nimic despre originea lor (p.168). Pe de altă parte, în economie acţionează principiul - "avantajului comparativ", care face să se caute valorificarea mereu mai bună a capitalului. Nici economiile puternice nu se pot reface acum fără globalizare. Concret, şi firmele americane de prim plan au nevoie de piaţa chineză. "Problema mai largă este aceea că această ţară, China, s-a specializat în manufacturarea de produse tehnice, precum computerele, în vreme ce Statele Unite nu au făcut-o" (p. 179). Faptul creează tensiuni.

De altfel, scena mondială va fi dominată în secolul al XXI-lea de relaţia SUA-China - o relaţie fără precedent. Pe de o parte, "politica SUA faţă de China nu a fost niciodată una de angajament pur; a fost totdeauna o combinaţie de angajament şi descurajare" (p. 197). Pe de altă parte, China are deja "un record de neagresiune printre marile puteri ale lumii" (p.198), ce constă în aceea că nu a făcut de multă vreme vreo incursiune în afara propriului teritoriu (p.205). În orice caz, "tensiuni în relaţia SUA-China sunt inevitabile". Numai că marea ţară de la Răsărit este mai integrată în sistemul international decât era, de pildă, Uniunea Sovietică de odinioară. Spre exemplu, comerţul SUA-Uniunea Sovietică atingea două miliarde de dolari pe an. Acum, comerţul SUA-China atinge două miliarde de dolari pe zi. O cifră care spune totul!

Sistemul relaţiilor internaţionale va trebui revăzut. Din 1998 încoace, China este constant printre ţările cele mai atractive pentru "investiţii directe". Fareed Zakaria afirmă categoric că, în pofida clişeelor, China de azi câştigă nu încălcând regulile comerţului internaţional, ci prin mărimea populaţiei şi a pieţei, şi că, în zilele noastre "nu expansionismul chinez este problema, ci abdicarea Americii" (p.225). El este de părere că, în mijlocul pandemiei, SUA sunt prea concentrate pe rivalitate, în loc să dea soluţii, de care sunt cu siguranţă capabile, la chestiuni complicate. A devenit clar că doar un "sistem multilateral, dar unul funcţional" oferă şanse de a rezolva neajunsuri globale. Un "idealism al liberalităţii" a devenit actual.

Fareed Zakaria pune în lucru cunoscuta sa erudiţie în materie de situaţii internaţionale şi pregătirea excelentă a echipei cu care lucrează pentru a profila cele "zece lecţii" pentru lumea post-pandemică, pe care le-am rezumat. În opinia mea, pandemia oferă şi alte "lecţii", de anvergură comparabilă, pentru lumea ce vine. Le-am rezumat în articolul "Schimbări ce se prefigurează" (în Cotidianul, 23 martie 2020, şi în volumul A. Marga, Lecţiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Evoc strâns zece dintre acestea. Deja în zilele noastre se impune nevoia unei schimbări de strategie. Cu alte cuvinte, strategia cursei în urma virusului, fără a putea curma răspândirea lui, va trebui înlocuită cu strategia întăririi tratamentelor spitaliceşti şi ambulatorii.

O nouă concepţie economică asupra înfruntării unei distrugeri de resurse este necesară. Nu lipsesc experienţe ale refacerii ţărilor şi lumii după distrugeri, dar contextul este unul cu totul nou: nu au fost distrugeri datorate unei pandemii de asemenea amploare. Nu se poate realiza astăzi ceva durabil fără "incluziune democratică" în interiorul ţării şi fără "cooperarea internaţională" în exterior. Reluarea schemei primitive "amic-inamic", din anii treizeci, cum se face în România actuală, este cea mai păguboasă politică. "Dezvoltarea locală" - în localităţi, regiuni, ţări - revine în poziţia cheie în viaţa oamenilor. Măsura în care nevoile de bază ale comunităţilor de diferite dimensiuni se pot satisface din mobilizarea de resurse proprii devine esenţială.

"Statul naţional" nu poate rezolva crize economice sau crize ecologice globale - nu stă în capacitatea lui. Dar nu poate fi democraţie, nici asistenţă socială, nici dezvoltare fără stat naţional funcţional. Nu poate fi nici apărare în faţa ameninţărilor naturii fără administraţie naţională competentă, în stare să fructifice experienţe internaţionale. "Des-densificarea" locurilor de viaţă şi activitate devine obligatorie. O mişcare oarecum inversă celei de lichidare a "muncii la domiciliu", începută la sfârşitul secolului al XIX-lea, va prinde viteză în mod benefic. Nu poţi atinge însă "des-densificarea" fără a regândi sistematizarea şi arhitectonica.

Este din nou evident că totul trebuie regândit în educaţie - de la dimensiunile claselor şi grupelor, trecând prin predare şi seminarizare, la evaluarea învăţării. O nouă pedagogie şi o altă metodică trebuie elaborate. Soluţiile doar "tehnice" - de natura asigurării asistenţei medicale şi aranjamentelor spaţiale - nu vor fi de ajuns. O schimbare a modului de viaţă în direcţia moderaţiei va fi indispensabilă, dacă este ca oamenii - individual, comunităţi de viaţă, naţiuni, umanitate - să-şi păstreze libertăţile şi să le poată exercita raţional.

Mulţi pretind că sunt titraţi, "competenţi", dar necunoaşterea, neputinţa şi dezorientarea sunt mai mari ca niciodată. Trebuie făcute din nou, fără reţineri, distincţii nete ale valorii pregătirii. Trebuie revizuite complet criteriile mobilităţilor pe verticală din societate. Distincţia între "meritocraţie", "mediocraţie", "ochlocraţie" şi "prostocraţie", care nici nu mai are nevoie de lămuriri factuale şi terminologice, trebuie făcută oriunde şi la orice nivel. Evident că această distincţie nu se suprapune cu distincţia dintre "democraţie", "plutocraţie", "aristocraţie", "dictatură", şi nici cu distincţii în vogă - precum cea a lui Karl Popper, dintre "societatea închisă" şi "societatea deschisă", sau cu cea a lui George Soros, dintre "democraţie" şi "autoritarism". Distincţiile amintite interferează, dar nu se suprapun. Vor fi de deschis noi câmpuri de investigaţie ştiinţifică. Odată cu pandemia, se infirmă din nou superficialitatea şi "ştiinţele" aservite ideologiilor vehiculate de lideri şi partide. Este şi acum slabă capacitatea de a sesiza riscurile şi de a anticipa pericolele. Iar ştiinţele, înainte de toate, dar şi filosofia şi teologia, au de tras învăţăminte. (Din volumul Andrei Marga, Viitorul democraţiei, în curs de publicare).

PS: Deoarece mi se pune frecvent întrebarea privind trecerea la prostocraţie, precizez că distincţia "meritocraţie, mediocraţie, ochlocraţie şi prostocraţie" nu înlocuieşte alte distincţii. Ea se referă, cum am spus de multe ori, la criteriile de selecţie a decidenţilor în cadrul dat. Există, de exemplu, plutocraţii sau aristocraţii meritocratice şi, de asemenea, democraţii mediocratice sau de-a dreptul prostocratice. Cum este, de pildă, şi România actuală. Aici s-a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriştii americani au numit "preşedinţie africană") şi prostocratic - un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Încălcarea Constituţiei,recrutarea de sus în jos a inşilor mai slabi, nepregătirea şi lipsa de civism a decidenţilor, statul poliţienesc, înlăturarea competiţiei, deciziile aducătoare de pagube îi dau conţinutul. România are Constituţie de stat de drept democratic, dar statul a fost avariat. Din capul locului legitimarea a fost făcută praf - cu un "preşedinte" ales de o treime din electorat şi "guvernul meu" susţinut de sub o cincime a acestuia - iar prostocraţia a virusat, la rândul ei, instituţiile ţării.

fShare

Tweet