Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
vineri 18 iunie 2021 14:55

Editorial AMOS NEWS - O politizare eşuată (II)

 

 

S-a făcut în lume un pas mare odată cu fabricarea de vaccinuri. Numai că a fost noroc cu presiunea campaniilor electorale şi a concurenţei în domeniul industriei farmaceutice, care au declanşat căutarea de vaccinuri. Pe deasupra, se observă cât de greşită a fost strategia distrugerii unităţilor farmaceutice în diferite ţări. În definitiv, şi România ar fi putut produce, dacă nu şi-ar fi distrus propria industrie de medicamente, atâta câtă era. Observăm că Bangladesh-ul s-a oferit la Pfizer să producă medicamente, Cuba produce deja, multe ţări vor să aibă producţia proprie şi să se asigure pentru orice eventualitate. De ce nu şi România?Strategia care a accentuat limitarea răspândirii coronavirusului-19 ne-a făcut să recunoaştem cu toţii un fapt nou: sănătatea oamenilor nu mai poate rămâne o afacere privată, căci infectarea unuia îi periclitează pe mulţi. Sănătatea nu mai poate rămâne o chestiune privată, chiar dacă unităţile medicale private sunt socotite mai bune. Nu numai că nu toţi oameni îşi pot permite să meargă la privat, nu numai că nu este nevoie pentru orice să mergi la privat, dar chiar pandemia arată că un sistem de sănătate care nu este sub control public nu face faţă unei epidemii sau face anevoie. Exemple sunt numeroase.  Asistenţa medicală nu dă rezultatele de care este nevoie în comunităţi fără a fi sub control public.

Este o fatalitate a istoriei că pandemia s-a suprapus cu tensionări în raporturile internaţionale. Faptul se observă de luni de zile. S-a observat şi la recenta întâlnire a responsabililor de politică externă din SUA şi China, la invitaţia americană. Se ştie, China şi-a întărit ascensiunea economică de după 1978 şi a revenit la nivele de producţie anterioare pandemiei. Ea operează cu peste 780 de milioane de lucrători, tot mai trecuţi prin educaţie temeinică, sub binecunoscuta motivare pentru muncă şi inovaţie a chinezilor, în vreme ce nicio altă ţară, cu excepţia Indiei, nu trece de 220 milioane de lucrători. Este clar că, fie şi numai din acest considerent, producţia chineză de bunuri competitive se face la preţuri mai mici, o anume "foarfecă a preţurilor" fiind consecinţa. Secretarul de stat american a cerut la Anchorage (Alaska)  revederea unor aranjamente comerciale, iar consilierul american pe securitate naţională a spus "nu vrem conflict cu China". Preşedintele american a reiterat, la conferinţa sa de presă din 25 martie a.c., că a comunicat Chinei că Statele Unite nu vor conflict. În condiţii de pace, se apropie, cred, ora în care se va recunoaşte un fapt simplu: nu se poate lua sub control pandemia fără cooperare internaţională!

Europa este în acest moment la strâmtoare. Aceasta şi fiindcă,  place-nu place, s-a reconfirmat ceea ce se acuza deja: incapacitatea multor lideri. Faptele sunt izbitoare. La începutul pandemiei, ţările Uniunii Europene, în loc să coopereze, au lăsat Italia să se descurce singură, pentru ca, ulterior, preşedinta Comisiei Europene să-i ceară scuze. S-a preferat o propagandă în jurul vaccinului Rusiei, pentru ca, apoi, Germania, Ungaria şi alte ţări să decidă  să-l importe. S-au aplicat prejudecăţi Chinei, dar tot mai multe ţări cunosc valoarea unei tradiţii medicale străvechi. Se creează incertitudini cu produsul britanic AstraZeneca, ca, apoi, să se comande şi mai mult. În aceleaşi condiţii de pace, cooperarea se va impune.

Cu strategia de până acum, care a pus accentul pe limitarea răspândirii coronavirusului-19, multe ţări europene au ajuns inevitabil la politizarea unei situaţii sanitare. S-a văzut că atunci când doar oprirea răspândirii epidemiei contează, medicii au un rol diminuat. Vedem aceasta şi în rezistenţele de la noi la iniţiativa unor medici, licenţiaţi şi maturi, de a lăsa să vorbească pregătirea şi experienţa lor medicală, în detrimentul birocraţiei politrucilor de azi.

Se recunoaşte sau nu, azi ne aflăm în mediul deplinei politizări a combaterii coronavirisului-19. Or, tocmai această politizare este păguboasă, în anumită măsură criminală, şi  eşuează sub privire noastre. Protestele cetăţenilor sunt legitime. Căci totul trece în strategia actuală nu prin normala expertiză şi planificare sanitară, ci prin decidenţi politici adesea nepregătiţi. Şi aici, Europa are cele mai mari dificultăţi. Nu întâmplător, Apelul Vigano, dar şi dezbaterile din Italia, Franţa, Germania şi alte ţări acuză felul în care s-a abordat pandemia: ceea ce s-a făcut s-a făcut mai ales cu intenţia ascunsă de a reduce drepturi şi libertăţi spre a nu periclita decidenţi depăşiţi de situaţii. Nu întâmplător, cum am mai arătat, filosofia cea mai prizată a ultimului an a devenit, uimitor, cea a lui Michel Foucault.  Acesta a acuzat explicit tendinţa societăţii moderne târzii de a se dispensa de reglementarea prin legi motivate juridic a comportamentelor şi de a recurge la controlarea sub pretexte sanitare a cetăţenilor. Pe fondul prăbuşirii celor două siguranţe – a capacităţii contextuale a ştiinţei şi a orientării industriei farmanecutice – se înalţă, între altele, nevoia unei noi discipline: biopolitica. Până acum, biopolitica era o disciplină, de fapt, de intervenţie în viaţa oamenilor, chiar în crearea de fiinţe în laborator, şi în reechilibrarea naturii. Ea este acum provocată la o schimbare profundă.

În reflecţiile sale finale, Nietzsche a şi legat tema "spiritului liber" de condiţia "sănătăţii". Numai că, din acest moment, el a aplicat descrierea lui Darwin a "vieţii", cu mutaţiile întâmplătoare, lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală. Pe direcţie s-a plasat abuziv Hitler, care vorbea de "politică biologică (biologische Politik)", prin care înţelegea schimbarea geografiei politice ca urmare a unei noi "voinţe de viaţă", ce se reafirmă odată cu cucerirea de "spaţiu (Raum)". Freiherr von Verschuer, care a şi condus doctoratul lui Joseph Mengele, a făcut caz de o pretinsă legătură intimă între biologie şi politică. Cel mai recent, cum ştim, studiul embrionului uman face posibilă intervenţia medicală, cu avantajul prevenirii unor boli, dar şi cu deschiderea de posibilităţi tulburătoare de creare de fiinţe umane în laborator. Biopolitica ecologistă este şi ea "provocată". Nu numai conservarea naturii, ci şi examinarea a ceea ce iese din procesele naturii va trebui să fie orizontul ei, mai ales în era "încălzirii globale", în care s-a intrat de vreo două decenii. Biopolitica actuală, trebuie subliniat, este chemată pentru altceva. Ea este studiul premiselor biologice ale vieţii oamenilor şi proiectarea acţiunilor în consecinţă. Ea nu este "biologie politică", şi nici "politică biologică", căci pleacă de la o anumită imagine a omului datorată culturii, care se foloseşte, fireşte, de biologie, fără să se reducă la aceasta. Însăşi "bioputerea" se reorientează spre ţinerea sub control, cu ajutorul  cunoştinţelor biologiei, a naturii din jur, nu a oamenilor. Biopolitica de care este nevoie are a-şi asuma că fiecare viaţă este în sine o izbândă şi o valoare şi că îi revine societăţii să o protejeze. Ea are în miez întrebarea: cum putem, ca oameni, să facem faţă unei naturi ce se dezlănţuie?

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.