LA ŢINTĂ: Civilizaţia huiduielii
Asta pare să ne caracterizeze la momentul actual. Huiduiala pare să fie straşnic încastrată în informaţia genetică a neamului românesc. Pare - dar eu nu cred că este aşa. Sunt convins că totul ni se trage din educaţia manelistă şi din lipsa respectului de sine. Un individ care a absolvit cursurile străzii, ale subsolurilor de blocuri sau ale stadioanelor, e liber să pretindă recunoaşterea statutului de huiduitor. C-aşa e-n democraţia prost înţeleasă. Iar dacă mai are şi "spate", un asemenea tip poate ajunge chiar ales al neamului, fi-ne-ar soarta de râs, pe care ne-o facem cu mână proprie! Şi-atunci, cu siguranţă, se va repezi ca tot nehalitul la mită, ca să se-mbuibe cât mai repede, căci viaţa e scurtă. Dacă e denunţat de complicii mai iuţi de limbă sau de pix, îşi clamează ca din gură de şarpe nevinovăţia. Ţipă că dosarul lui e unul politic, denigrează instituţiile statului şi pe cei care, chipurile, l-ar prigoni. Iar ca să-şi dovedească buna credinţă, îi pârăşte şi el pe alţii, ştiind că la noi nu se mai crede că ar mai fi cineva sfânt în vremurile în care trăim. Şi uite-aşa, toţi neaveniţii dau sentinţe pe simpatii sau antipatii personale, substituindu-se instanţelor de judecată cu o inconştienţă de-a dreptul îngrijorătoare. Asemenea porniri au fost generate de mass-media avidă să ofere senzaţionalul după care se dă în vânt gloata, care nu înţelege mare lucru din ceea ce vede sau din ceea ce aude.
Şi-atunci devine explicabilă apetenţa pentru huiduirea celor ajunşi în cătuşe sau a celor pe care unii i-ar vrea după gratii. De asemenea tratament n-au fost scutiţi nici preşedinţii României. Iliescu şi Băsescu sunt exemplele cele mai semnificative. Dar au scăpat uşor, dacă ne amintim că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi ca nişte câini. Mărturisesc că nu i-am avut vreodată la inimă pe cei nominalizaţi. Dar judecând după parodia de proces de la Târgovişte, cu sentinţa în plic şi cu execuţia sumară, fără amânare, tocmai în ziua Naşterii Domnului, rămân convins că s-a comis un act care nu avea ceva comun cu legalitatea sau cu dreptatea. Mi-a repugnat ideea aprobării asasinatului politic fie şi prin tăcerea care frizează complicitatea. În cazul Ceauşeştilor mi-aş fi dorit un proces al lor şi implicit al comunismului, judecat corect, în respectul legilor în vigoare. N-a fost să fie, pentru că au existat alte interese, în faţa cărora nevoia de a demonstra că suntem altfel decât dictatorii comunişti a pălit. Cei aflaţi la butoane au mizat corect pe nevoia de răzbunare, resimţită de "cel mai preţios capital", care fusese călcat în picioare de burghezia roşie. Şi au câştigat, luându-i locul. Rezultatul este că nu trăim acum mult mai bine. Deşi au trecut mai mult de 25 ani, ne chinuim la fel, iar visele pe care ni le făceam în 1990 s-au risipit ca fumul de ţigară. Cu luciditate, trebuie să recunoaştem că ne cam merităm soarta.
Asta nu înseamnă că voi fi de acord cu înjurarea în public a lui Iliescu sau Băsescu. Dacă au greşit, nu vom hotărî noi cum să-şi plătească păcatele. Iar sentinţele, dacă vor apărea, sper că vor ţine seama de adevăr şi de faptul că o nedreptate nu se poate îndrepta prin alta şi mai mare. Când scriu aceste rânduri mi-aduc aminte cum, cu ani în urmă, când regele Mihai era aşteptat la Curtea de Argeş, un amic absolvent de facultate mă invita să particip la huiduirea oaspetelui. L-am refuzat, motivând că eu nu-mi permit să scuip pe istoria ţării. Iar din acel moment, respectivul n-a mai existat pentru mine.
Duminică seara, la meciul naţionalei cu fotbaliştii din Feroe, m-am scârbit văzând comportamentul unor huligani din tribune. Aruncarea de petarde şi torţe în teren, huiduielile şi înjurăturile de mamă îi caracterizau mai bine decât aş putea-o face eu. Şi m-am întrebat de ce responsabilii FRF au dat acest meci Ploieştiului, a cărei galerie avea antecedente urâte de la un meci cu Steaua. Şi cum în selecţionată erau destui roş-albaştri, la ce puteau să se aştepte?... Comportamentul lor suburban i-a pus într-o lumină proastă pe toţi prahovenii. Dacă ne împăcăm cu astfel de atitudini negative, greşim fatal, pentru că ele vor creşte în intensitate. Atunci când spectatorii jocurilor sportive sau politice vor pricepe că pot impune prin puterea exemplului comportamente civilizate, vom putea constata că am intrat pe calea cea bună. Deocamdată însă există teama de agresivitatea vulgului şi, din păcate, prinde contur ideea că ne complacem în mocirlă, ca să nu spun în rahat. Şi e păcat pentru copiii şi nepoţii noştri, vă rog să mă credeţi...
