LA ŢINTĂ: Unde sunt ţărăniştii de altădată?
N-am fost membru al vreunui partid politic. Mi s-au făcut propuneri după 1990, recunosc, dar le-am declinat. Şi asta pentru că-mi fusese de ajuns ceea ce păţisem din partea comuniştilor în 1975: mi se respinsese dosarul la facultatea de ştiinţe sociale, pentru păcate care nu-mi aparţineau. Tocmai de aceea, vreo 5 ani mai târziu m-am scuturat şi de calitatea de membru al UTC, imediat ce mi s-a oferit prilejul. Recunosc, n-a fost meritul meu, ci neglijenţa politrucilor, care nu-mi înregistraseră talonul de mutare dintr-o organizaţie în alta. Dar m-am trezit înscris la FDUS (Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, căreia miştocarii îi mai spuneau şi "Fraţilor, Dracu' e Uniunea Sovietică!"). Ăsta era un organism mai mult sindical, inventat ca să colecteze cotizaţii de la cei care nu aveau carnete PCR sau UTC. Care cotizaţii se opreau direct pe statul de plată şi în schimbul lor, te lăsau "tovarăşii" în pace. Sigur că mi s-a cerut de câteva ori să fac cerere de intrare în partid, dar am spus că nu mă simt pregătit pentru asemenea cinste. Nu ştiu dacă am făcut impresie, dacă am fost crezut, dar m-au lăsat s-o lălăi aşa până în decembrie 1989. Nici acum n-am uitat cum mai tremurau politrucii în acele zile incerte ale marii brambureli. Nu i-a pus cineva la zid, căci majoritatea erau nişte pârâţi, care se făcuseră membri de partid ca să ajungă şi ei şefuţi. Toţi s-au liniştit în 1990, după Duminica Orbului, când a fost ales preşedinte Ion Iliescu, cel care este cercetat acum pentru suprimarea brutală a fenomenului Piaţa Universităţii, în complicitate cu securiştii şi ceilalţi vechi tovarăşi de drum. Sub îndelungata sa domnie s-a creat ceea ce urâm cei mai mulţi dintre noi în prezent, corupţia generalizată a baronilor din toate partidele şi a camarilei lor oneroase, cu care au jefuit ţara în cei mai bine de 25 ani scurşi între timp. Şi ale căror tâlhării dau acum front de lucru procurorilor DNA şi instanţelor penale.
Revenind în timp, prin 1990, se ridicase un om care avea o imagine total diferită de cea a activiştilor comunişti. Corneliu Coposu nu numai că părea, dar chiar era din altă lume, se născuse şi crescuse într-o familie cu frică de Dumnezeu şi fusese educat în respectul faţă de valorile naţionale, pentru care se luptase părintele său alături de Iuliu Maniu, pe care-l însoţise la 1 decembrie 1918, la adunarea de la Alba Iulia, în care se desăvârşise România Mare. Cum putea Corneliu Coposu, secretarul lui Maniu, să accepte desnaţionalizarea impusă de bolşevismul stalinist, victorios după furtul alegerilor din noiembrie 1946?... Identificat drept duşman al poporului, a început un lung periplu prin lagărele de exterminare comuniste, în care Securitatea pusă pe picioare de slugile Kremlinului, precum Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Nicolschi şi alte cozi de topor încercau să termine cu elita acestei ţări. Pentru că proştii se lăsau duşi de nas cu promisiunea raiului comunist, al egalităţii în sărăcie. În nu mai puţin de 17 ani a trecut de la Jilava la Rm. Sărat, de la Aiud la primul canal Dunăre-Marea Neagră, de la Craiova la Sighet ş.a.m.d. A ieşit de acolo pe jumătate abrutizat, după lungi perioade de carceră "la neagra", când neavând cu cine schimba o vorbă, aproape uitase limbajul articulat. Nimic nu i-a frânt voinţa şi nu s-a auzit, ca despre alţii, că ar fi colaborat vreodată cu călăii săi. Pînă în 1989 a fost în libertate supravegheată de Securitatea care nu l-a putut împiedica să reînfiinţeze în ilegalitate PNŢ, pe care în 1987 l-a afiliat la Internaţionala Creştin Democrată. În 1990 l-a readus în legalitate şi l-a disperat pe tovarăşul Iliescu în CPUN - parodia de parlament care a pregătit instaurarea neocomunismului în România. "Nu-mi mai pune mata sula-n coastă cu democraţia occidentală", a izbucnit atunci Ivan Ilici, care se vedea blocat de Coposu în toate iniţiativele sale convenite cu mentorii care, mai devreme sau mai târziu tot vor fi scoşi la iveală. Tot liderului ţărănist îi revine meritul de a fi înfiinţat Convenţia Democratică din România, care a polarizat opoziţia împotriva nomenclaturiştilor comunişti. Dar n-a mai apucat să-i vadă victoria, la alegerile din 1996, căci Dumnezeu l-a chemat la el cu un an mai devreme.
La Curtea de Argeş, în acei ani, mentorul ţărănist era regretatul prof. Nicolae Enescu, care împărţise cu liderul naţional puşcăria. "Ce-o să-i spun eu lui Coposu, când îl voi întâlni, acolo sus?" - se întreba adeseori dumnealui, dezamăgit de ticăloşirea multor oameni pe care-i promovase, ridicându-i în posturi şi care puseseră coada pe spinare când li se dăduse bine. Vorbele astea vechi mi-au venit în minte marţi, la vernisajul expoziţiei "20 ani fără Corneliu Coposu", de la primărie. Nu voi spune nici numele foştilor ţărănişti prezenţi, dar nici al absenţilor, care au făcut manifestarea să fie ca una a ilegaliştilor. Dar nu pot să nu remarc prezenţa fostului deputat Barbu Piţigoi, cu al cărui tată prof. Enescu a împărtăşit suferinţele puşcăriei. Ştiu că întrebarea din titlu e numai retorică, uitându-mă cine reprezintă acum acest partid devenit istorie. Poate mai corectă ar fi unde sunt politicienii care nu-şi slujeau numai propriile buzunare sau dacă mai există unii, destul de nebuni, ca să fie incoruptibili în lumea asta abjectă pe care au construit-o. Dar am să-i întreb, totuşi, pe foştii ţărănişti din urbea Basarabilor, care au absentat de la deschiderea oficială a expoziţiei, ce-i vor spune lui Nicolae Enescu, dacă-l vor întâlni întâmplător sau la vreo confruntare pe lumea cealaltă?...
