LA ŢINTĂ: Oamenii de lângă noi
În nebunia creată de caruselul aiuritor al reţinerilor, arestărilor, trimiterii în judecată şi al condamnării celor acuzaţi de acte de corupţie estimate la sume astronomice în euro, românul de rând începe să creadă că suntem o naţiune pierdută. Că nu mai avem vreo şansă să ne mai revenim cândva, cât timp ticăloşirea, ca un cancer tinde să cuprindă întregul trup al unei naţiuni căreia sărăcia aproape i-a anulat capacitatea de apărare. Personal nu pot cuantifica proporţiile dezastrului, dar nu pot nici să accept ideea că nu mai avem viitor. Şi asta pentru că dincolo de diversiunile exercitate prin toate mijloacele imaginabile, adevărul nu este cel pe care vor să ne facă să-l acceptăm cei interesaţi. Foarte adevărat, trăim într-o lume coruptă sau cel puţin populată de oameni care abia aşteaptă să fie cumpăraţi, chiar şi la preţuri de dumping. Dar ei nu constituie majoritatea populaţiei, ci aceia care trag de nevoi de pe o zi pe alta, ca să le fie bine celor care s-au cocoţat în spinările amărâţilor, pe care-i cocoşează cu sumedenie de obligaţii materializate în taxe, impozite şi costuri aproape imposibil de acoperit. Guvernanţii, indiferent de culoare politică, şi-au asigurat un trai decent lor şi camarilelor, pe seama exploatării crunte a muncii fraierilor plătiţi cu salarii de mizerie, siliţi să-şi asigure traiul cotidian la preţuri de Occident. Un mai mare cinism e greu de închipuit la cei care ne dirijează destinele, erijându-se în binefăcători pentru simplul fapt că nu ne pun direct la zid, mulţumindu-se să ne otrăvească fiecare clipă a existenţei cu şiruri nesfârşite de frustrări. Oare îşi închipuie cei din fruntea bucatelor câtă ură au strâns împotriva lor cei pe care-i calcă în picioare şi care mai văd acum şi cum sunt acuzaţi de procurori şmecherii de jaf organizat şi de îmbogăţire nesimţită?... De ce le-ar plânge de milă nenorociţilor ajunşi în spatele gratiilor, alături de cei de-o seamă cu ei?...
Spuneam că trebuie să ne obişnuim cu gândul că trebuie curăţată pădurea de uscături. Din păcate, s-ar putea să apară şi victime colaterale, pentru că furia dreptăţii este la fel de oarbă ca şi cea a nedreptăţii. Dacă n-ar fi întârziat atât de mult înfăptuirea actului justiţiei, probabil că lucrurile ar fi fost mai aşezate, dosarele mai bine instrumentate şi cazurile de erori judiciare s-ar fi redus simţitor. Dar nu asta voiam să evidenţiez aici, ci pe oamenii de bun simţ, care-şi desfăşoară activitatea ca nişte profesionişti adevăraţi, dedicaţi meseriei lor, dar şi oamenilor care le-au acordat încredere. Astăzi voi lua în discuţie cazul prof. Andrei Grigorescu, de la Liceul Forestier. Din paginile ziarului nostru aţi putut afla destule aspecte din activitatea acestui om care merită tot respectul. Pasionat de meseria sa, are un doctorat la bază, pentru care a muncit din greu, fapt dovedit de modul în care-şi face datoria profesională. Acum câţiva ani îmi povestea despre proiectul dumnealui de a face la liceu un muzeu al civilizaţiei lemnului. L-am privit cu oarecare neîncredere, ştiind cât de greu sunt convinşi oamenii să se alăture unor astfel de proiecte, care nu aduc decât glorie sportivă. Dar mi-a dovedit că are capacitatea să adune alături o echipă, să se lupte pentru materializarea visului său, iar realizarea este una de excepţie. Pot depune mărturie în acest sens toţi cei care au trecut prin acel muzeu fie şi numai din curiozitate. Nu mai vorbesc despre multitudinea proiectelor în care este angrenat. O reuşită semnificativă este cea prin care a obţinut cu un proiect finanţare europeană de 60.000 euro, graţie căruia se află acum la Granada, însoţind cu colega Aluniţa Munteanu 20 elevi, care învaţă în Spania cum să lucreze la modul european. În 7 aprilie, fără îndoială, aceşti adolescenţi vor veni acasă şi le vor arăta mândri părinţilor certificatele europene, care le dau dreptul să lucreze ca specialişti în orice ţară din Uniune. Prin munca prof. Andrei Grigorescu, destinul acestor tineri, care au luat contact cu lumea cu adevărat civilizată, poate intra pe calea unei normalităţi, în sensul că li se vor deschide perspective pe care altfel poate nici nu le-ar fi bănuit.
Pe dom' profesor l-am cunoscut şi ca ales local, la Valea Iaşului, descoperindu-l ca pe un om de echilibru, foarte corect cu dumnealui, dar şi cu ceilalţi, sprijinind de fiecare dată proiectele benefice pentru comunitate. Mai mult, a fost unul dintre cei puţini care au venit cu proiecte proprii, pe care le-a promovat şi le-a transformat în hotărâri de consiliu local. Ceea ce m-a uimit, a fost faptul că n-a făcut presiuni pentru a obţine anumite avantaje din calitatea de consilier, în sensul de a-şi dori ca uliţa spre gospodăria pe care o are în zona Valea Uleului-Cerbureni să fie musai asfaltată cu prioritate. În plan politic n-am auzit să fi cerut funcţii sau demnităţi, ca răsplată pentru activitatea depusă. Probabil că este extrem de ocupat cu îndatoririle profesionale, fiind - repet - de-a dreptul îndrăgostit de meseria sa, în care este apreciat până la nivel de minister, potrivit informaţiilor de care dispun. Tocmai de aceea eu îmi exprim convingerea că atâta timp cât vor fi printre noi şi lângă noi oameni ca prof.dr. Andrei Grigorescu, avem dreptul să sperăm la o revenire la normalitatea meritocraţiei. Iar faptul că 20 tineri de la Forestier au altă deschidere spre lumea civilizată, nu poate fi decât un argument în plus!
