LA ŢINTĂ: Sportul nostru cel de toate zilele
Mi s-a acrit de politică mai ceva decât de postul pe care, mărturisesc, nu l-am prea ţinut. Am zis că mi-e destul că nu m-am dedulcit la bani nemunciţi. Şi de asta nu mi se rupe inima şi nici măcar cardanul la pantofi, atunci când îi aud pe unii cum se dau de ceasul morţii să convingă naţiunea că sunt nevinovaţi ca nişte prunci abia apăruţi pe lumea asta păcătoasă. Aşa că nu mai urmăresc la televizor decât pamfletele, cu excepţia celui al lui Mircea Badea, care în afară de Băse nu prea mai ştie altceva, dacă nu i se pune cineva travers pentru că l-ar fi atacat pe dumnealui sau pe guru Voiculescu. Alternativa este să mă distrez cu emisiunile sportive, cu jocurile, nu cu comentariile unora care siluiesc limba română mai ceva decât politicienii. Sau, când mă plictisesc, să trec pe canalele documentare, de unde chiar mai pot învăţa câte ceva. Nu-i mai puţin adevărat că şi urmărind jocurile sportive poţi vedea cum nişte arbitri fac toate jocurile din teren. Cea mai tare a fost o echipă de astfel de cavaleri ai fluiericiului şi fanioanelor, care nici măcar n-au văzut, într-un meci, că mingea trecuse de linia porţii şi au îngroşat din piele. Nu pot să le scuz orbul găinii, dar nici să nu-mi pun semne de întrebare vizavi de corectitudinea lor. Dac-aş fi avut o putere, îi scoteam pe toţi din arbitraj şi-i trimiteam să se ducă unde-a înţărcat mutu' iapa! Nu-i vorbă, că avem şi nişte meciuri care pot servi de somnifere, iar cea mai tare la astfel de nerealizări pare a fi în acest retur tocmai echipa campioană, care este şi liderul clasamentului la zi. După ce şi-a pierdut numele şi palmaresul, au părăsit-o suporterii şi, pe cale de consecinţă, jucătorii par decişi să-şi abandoneze antrenorul, aplecaţi spre moda retro. Parşivenia lor este evidentă, căci reacţionează de fiecare dată când îndeplinirea obiectivelor fixate sunt puse sub semnul întrebării, ca şi primele. După ce pun distanţa de siguranţă faţă de urmăritoare, se lasă iar pe tânjală, de te întrebi de ce Dumnezeu i-o mai fi plătind Gigi Becali pe păcălicii ăştia, care-l înşeală pe el cu banii şi pe Dumnezeu cu zilele. Dac-ar fi fost în libertate, greu de crezut că şi-ar fi permis aşa bătaie de joc! Curiozitatea mea este dacă Anghel Iordănescu îi va chema la naţională pe clovnii ăştia. Vom trăi şi vom vedea.
Pe de altă parte, m-am entuziasmat urmărind partida dintre Barcelona şi Manchester City. Chiar dacă n-am văzut decât un gol al catalanilor, nu m-am mutat pe canalul în care evolua Juventus Torino. Şi asta pentru că nu-mi place fotbalul cinic al italienilor, implementat acum mai bine de 50 ani de către argentinianul Helenio Herrera. Sigur că nu se mai practică acel catenaccio, dar rămâne, totuşi, un joc practicat cu dinţii strânşi, la rezultat, în care un dribling ca al lui Messi sau o finalizare ca a lui Cristiano Ronaldo e floare rară. Iar când mi se acreşte de fotbal. trec pe canalele care transmit tenis de câmp. Acolo poţi vedea repede dacă protagoniştii evoluează la alibi - situaţii foarte rare, de altfel. Mă entuziasmez, dar mă şi apucă toţi dracii urmărind-o pe Simona Halep în diverse faze ale partidelor jucate. Dar o iert repede, înţelegând că este şi ea om, nu robot. Nu ştiu şi nici nu mă interesează ca mâine dimineaţă s-o bată măr pe Serena Williams la ea acasă. Şi asta pentru că fata noastră mai are ani buni de jucat, pe când americanca este aproape de amurgul carierei. Şi pentru că tot vorbim despre tenis de câmp, abia aştept să înceapă sezonul competiţional şi la Curtea de Argeş, pe baza de pe strada Barajului. Programul este generos, ca şi anul trecut, iar oraşul nostru îşi poate justifica titlul regal prin sport. Asta dacă se va reuşi îndepărtarea câinilor vagabonzi din calea sportivilor străini. Pentru că în rest, stăm prost cu producţia, vai de capul nostru...
