LA ŢINTĂ: Religia secolului XXI
Cândva, un gânditor francez - pare-mi-se - anticipa că secolul în care trăim va fi religios sau nu va fi deloc. Devine tot mai evident că s-a înşelat. În primul rând, este! În al doilea rând, numai religios în sensul clasic al cuvântului nu mai pare a fi acest secol. În sensul larg, interpretabil, poate... Nu de alta, dar se manifestă radical nişte curente aiuritoare. Unii fac din obţinerea ciolanului puterii scopul suprem al vieţii. Pe care nu-l pot atinge decât uzând de tăvălugul banilor. Orice prostituare, chiar şi cea a conştiinţei, are un preţ, nu? Şi-atunci, nimic nu mai pare de condamnat. Corupţia, jaful organizat, umilirea celor temători - sunt mijloace de manifestare a puterii. Iar orice stăpânitor vremelnic are nevoie de religie ca să ţină prostimea în frâu. Istoric s-a dovedit însă că sunt mai multe cazurile în care liderii religioşi au impus linia politică acelora laici decât invers. Asta poate şi pentru că şi unii şi alţii sunt destul de prefăcuţi şi de ticăloşiţi pentru a da impresia că sunt robii unui Dumnezeu, la gloria căruia însă aspiră, indiferent de modul în care i se închină. Dar pe care nu uită să-l pomenească în înjurăturile cotidiene.
Ca să nu batem câmpii aiurea, să revenim la "cestiune". Începutul acestui an a demonstrat că atentatele de la Paris, din Africa sau din Asia s-au petrecut sub flamura religiei islamice. Asasinii au îmbrăcat straiele de martiri ai jihadului, ca şi cei din 11 septembrie 2001, de la New York sau de aiurea. Dacă suntem corecţi, trebuie să ne amintim şi de luptele cu tentă religioasă dintre catolicii şi protestanţii din Irlanda de Nord sau de luptele evreilor cu arabii din teritoriile pe care şi le dispută de când lumea parcă. În spatele tuturor existau nişte guru fundamentalişti, radicali, neiertători, care n-aveau mare lucru în comun cu tezele fundamentale sau cu morala religiei pe care se jurau c-o slujeau. Să nu uităm însă că toate religiile din lumea asta au la bază pacea şi buna înţelegere între oameni. Este evident însă că nu e de acceptat pentru cineva normal la minte supunerea necondiţionată impusă prin şantajul cu ameninţarea bombelor artizanale, ale Kalaşnikoavelor sau cât timp este terorizat cu chinurile iadului veşnic. Cu asta ne ameninţă prea-cinstitul cler al bisericii strămoşeşti, ca să ne prefacem că nu vedem cât de mult s-a îmbogăţit şi cum sfidează dogmele creştinismului prin comportamentul condamnabil al multor slujitori farisei. Sunt în decalogul creştin nişte porunci pe care unii dintre ei, ca şi noi, le-am uitat: să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu pofteşti la bunul altuia - şi aici intră nu numai averea, dar şi femeia, copiii, amanta şi ce-o mai stârni pofte de posesie. Ce părere vor fi având despre toate astea preacurvioşii oricăror religii, supuşi mai degrabă lui Lucifer decât lui Dumnezeu (oricum i-ar spune), pe mine nu mă interesează, căci eventualele lor minciuni m-ar determina să devin ateu. Pentru că, personal, resping orice religie a corupţiei, a hoţiei, a urii şi răzbunării, care ne-ar întoarce la copilăria umanităţii. Ca să mergem mai departe avem nevoie de altceva - de pace şi bună înţelegere - promovate prin cultul valorilor ce nu se perimează şi nu de ceea ce ni s-a făcut parte până acum.
