Editorial LA ŢINTĂ - Cutremurita
Asta era nebunia care bântuia România după data de 4 martie 1977. Lumea era terorizată de posibilitatea unor replici şi mai puternice ale seismului devastator care ne umpluse capitala de ruine. Nicolae şi Elena Ceauşescu erau departe de Bucureşti, într-un turneu de vizite de stat prin Africa. Au revenit rapid în ţară, ca să pună ordine în dezordinea provocată de nenorocirea care lovise naţiunea. Cutremurul cu magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter s-a soldat cu mii de victime şi însemnate pagube materiale. Luni de zile, locuitorii capitalei şi ai marelor oraşe au trăit cu teama repetării dezastrului. În primele zile de după 4 martie 1977, au fost destui cei care au preferat să doarmă afară şi nu în apartamentele sau casele lor. Fobia aceasta a primit numele de cutremurită. Ceea ce ne-a salvat încă o dată atunci a fost acel simţ al umorului care ne este parcă încastrat în informaţia genetică. Şi care se manifesta prin bancuri cu tentă politică. Iar cei născuţi ceva mai târziu, după "iepoca de aur", trebuie să ştie că erau admise bancurile politice, cu condiţia să nu "scorniceşti". Iar pedeapsa pentru cei ce le spuneau se zicea că ar fi fost de 3 ani de puşcărie, în timp ce pentru aceia care se le ascultau şi se amuzau, de 5 ani. Logic, nu-i aşa, pentru că ascultătorii erau mai mulţi, iar interesul era să ducă bancurile respective mai departe. Momeala era scăderea pedepsei! Revenind, să vă dau o mostră de astfel de banc inteligent. Se spune că şeful statului ar fi primit următoarea telegramă codificată pe tărâmurile africane, chiar înainte ca praful de la clădirile prăbuşite în România să se fi aşezat peste moloz: V.R.A.N.C.E.A. La care răspunsese tot codificat: P.C.R.? În traducere, telegrama recepţionată de Ceauşescu suna astfel: Vino Repede Acasă Nicule Capitala e Avariată. La care răspunsese printr-o întrebare: Potop, Cutremur, Război?... Gluma-i glumă, dar faptele istorice cam această succesiune au respectat: după inundaţiile catastrofale din anii '70, a urmat cutremurul amintit şi, peste 12 ani, acel război civil de câteva zile, care a facilitat lovitura de stat prin care Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere de complotiştii lui Ion Iliescu, transformaţi în "emanaţi" ai unei revoluţii pe care numai beneficiarii de privilegii o mai numesc aşa. Cuplul dictatorial a fost pus la zid şi împuşcat, fiind acuzat de genocid, subminarea economiei naţionale, jefuirea averii ţării şi transferarea acesteia în conturi bancare din străinătate.
Cutremure au mai fost şi după asasinarea fostului preşedinte care nu şi-a ascuns convingerile comuniste, aşa cum a făcut cel care a vrut să se scape de el şi care în 3 martie anul acesta a împlinit 89 ani. Şi a fost bălăcărit ca la uşa cortului de manifestanţi adunaţi în faţa locuinţei sale, dintre care unii îi erau admiratori acum vreo trei decenii când îl pupau prin toate părţile dosnice pe unde emana tot soiul de miesme şi îl votau în prostie ca pe un "preşedinte pentru liniştea noastră", începând din Duminica orbului anului 1990. Ion Iliescu îşi dăduse arama pe faţă atunci când respinsese cu mânie proletară Proclamaţia de la Timişoara, ce interzicea nomenclaturiştilor să candideze câteva legislaturi, timp în care să se realizeze lepădarea de comunism definitivă şi irevocabilă. În ceasul al doisprezecelea, la cererea imperioasă a Europei, Iliescu trebuie să dea seamă pentru victimele de la bulibăşeala din decembrie 1989, dar şi ale mineriadelor. Demersul acelor protestatari de dragul protestelor este total deplasat, pentru că într-o lume normală, dreptatea se face în instanţele de judecată, nu prin urlete şi aruncarea de rahaturi în stradă, indiferent de cei ce devin ţintele nemulţumirii unora care au prea mult timp liber ca să-l risipească.
Pentru mine, data de 4 martie doare rău de tot. Şi asta nu numai pentru morţii de la cutremurul din 1977, ci mai ales pentru faptul că în 1994, mama care mi-a dat viaţă părăsea această lume la vârsta de 65 ani. Şi-i dădea un brânci spre groapă un medic comunist care şi-a bătut gura aiurea şi a fost auzit, determinând-o să nu mai lupte pentru viaţa ei. Am iertat, dar n-am uitat!... Aşa cum nu uit nici uciderea speranţelor milioanelor de români care au crezut în 1990 că intrau într-o lume în care avea să strălucească soarele şi pentru ei. Le-a trebuit ceva timp pentru a înţelege că Ceauşescu a fost ucis şi pentru a plăti păcatele pe care aveau să le facă urmaşii săi la conducerea ţării. De bine, de rău, pe timpul lui, economia naţională mergea târâş-grăpiş şi majoritatea românilor aveau unde lucra şi posibilitatea de a-şi câştiga cinstit pâinea cea de toate zilele. Acum mulţi compatrioţi produc plusvaloare pentru alte state, unde au salarii mai mari decât cele de la noi, care par ca nişte pomeni. Gaşca lui Ion Iliescu a decretat că industria era un morman de fiare vechi, iar agricultura - un pariu păgubos. Le-au distrus pe amândouă vânzând intreprinderile şi pământurile pe te miri ce, şi-au tras conturi grele prin bănci străine, dar nu i-a pus cineva la zid! Păi să nu te cutremuri când realizezi aşa ceva?... În 1977 s-au prăbuşit sute şi sute de clădiri, iar acum, dacă ne-ar lovi un alt cutremur de magnitudinea celui de atunci, ar fi şi mai rău. Pentru că dincolo de identificarea celor ameninţate, nu s-a făcut mare lucru pentru consolidarea unora care erau chiar de patrimoniu. Din punctul meu de vedere, guvernanţii de după 1990 ne-au trădat pe noi, oamenii de rând, cei care nu suntem bugetari, dar muncim să ne rupem oasele, ca să le facem celorlalţi traiul plăcut. Dar nu exclud nici partea de vină ce ne revine, deoarece noi i-am votat. Deci, la fel de adevărat este şi faptul că ne-am trădat pe noi înşine! Şi-atunci, ce-aş mai putea spune?... Poate doar să ne dorim să ne ferească Dumnezeu de mai binele pe care ni-l promit politicienii în preajma alegerilor, când aşteaptă să ne fraierească din nou!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
