Editorial LA ŢINTĂ - Dorul de normalitate
Pe zi ce trece, constat că resimt tot mai acut lipsa certitudinilor. Poate că pe undeva este normal pentru cineva care n-a prea avut parte de aşa ceva, chiar dacă a ajuns în amurgul vieţii. Şi care a avut timp să constate că predictibilitatea din timpul comunismului era ca un blestem pentru cei neagreaţi de regim. Care erau marginalizaţi pe genealogie şi, deci, predestinaţi unei existenţe terne. Motive se găseau: n-aveau origine socială sănătoasă, în sensul că părinţii sau bunicii nu fuseseră proletari, aveau condamnaţi în familie ori se pricopsiseră ei înşişi cu nişte dosare pentru care nici măcar reabilitarea nu prea conta dacă i se punea cuiva pata pe ei ş.a.m.d. Într-un cuvânt, era o nenorocire şi să fi trăit la ţară, pentru că regimul începuse să închidă oraşele, ca să lege oamenii de glie. Singura scăpare era să poţi să mergi la studii superioare şi să intri în posesia unei diplome. În plus, aproape toţi se simţeau permanent urmăriţi de "băieţii cu ochi albaştri", cum erau numiţi codificat securiştii. Şi se temeau să facă ori să spună ceva care putea fi interpretat astfel încât să atârne decisiv ca o piatră de moară la dosarul de cadre. După 22 decembrie 1989, o parte dintre oamenii aceştia terorizaţi s-au simţit liberi, eliberaţi de coşmar. Scepticii au rămas în aşteptare, şi bine au făcut că n-au lăsat garda jos! Şi asta pentru că după doar câteva luni de zile au realizat că revoluţia fusese furată de politrucii din linia a doua a PCR. Confirmarea a venit după alegerile din Duminica Orbului şi după Mineriada din 13-15 iunie 1990, urmată de mermelirea evenimentelor, aşa cum se întâmplase şi cu conflictele interetnice de la Tg. Mureş, dar mai ales cu respingerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Acolo se stabilea interdicţia pentru "comuniştii de omenie" - reprezentaţi de Ion Iliescu, mincinosul care în 22 decembrie afirmase că nu va transforma FSN în partid politic şi că el nu va candida. Dar "emanatul", chipurile, a cedat nevoilor poporului şi ţării de a avea "un preşedinte pentru liniştea noastră" şi se sacrificase. Şi o repetase, ba chiar o comisese cinic scuipând pe prevederile Constituţiei, care-i limitau mandatele la două. Cu binecuvântarea "tovarăşilor" şi complicitatea proştilor, a depus însă trei jurăminte de preşedinte, de parcă poporul român nu mai ştia să socotescă nici pe degete. Şi uite-aşa au înţeles jigodiţii că orice le este permis, dacă se plasează în tabăra potrivită!
Aşa s-a scurs mai bine de un deceniu de anormalitate, urmat de altele, care ne-au adus pas cu pas într-o realitate halucinantă, coruptă, autistă, de neînţeles pentru destui dintre noi. Iar ceea ce se întâmplă acum în politica noastră cu pretenţii înalte, dar cu realizări minuscule, reprezintă exemplul cel mai la îndemână. După aproape trei decenii de la asasinarea Ceauşeştilor, România este în pragul falimentului, nu mai are industrie, agricultură, dar îşi risipeşte resursele naturale aiurea, în timp ce poporenii ei tineri îşi iau lumea în cap mai ceva ca în timpul comunismului. Atunci mulţi compatrioţi visau să scape din "raiul" apărat de Cortina de Fier. Un banc din vremea respectivă spunea că la un oficiu de paşapoarte se aşezase la coadă şi Ceauşescu, pentru a lua direct pulsul cetăţenilor. Rând pe rând, au părăsit toţi şirul ce înconjurase clădirea până când mai rămăsese numai un unchiaş ce-şi pierdea timpul pe-acolo, ca să mai schimbe o vorbă cu cineva, că-i murise baba şi rămăsese singur. Chestionat de Ceauşescu de ce plecaseră cetăţenii imediat ce-l văzuseră, acesta i-a spus că ajunseseră la concluzia că merita să rămână în România dacă emigra "Stejarul din Scorniceşti". Oare de ce-or fi fugit vreo 3 milioane de români din ţara lui Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi Iohannis?... Adevărul este că ei îşi ţin părinţii bătrâni cu banii trimişi din străinătate unde şi-au croit rosturi noi ale vieţii şi mai vin pe la vetrele străbune doar în vacanţe. Şi prin acei bani resuscitează economia noastră bolnavă. Datele statistice evidenţiază naşterea peste graniţă a cel puţin jumătate de milion de copii cu minim un părinte român, în timp ce populaţia băştinaşă îmbătrâneşte. Şi, cine ştie dacă nu cumva peste nişte ani - nu prea mulţi - vom ajunge în situaţia unor vecini de la sudul Dunării, care au devenit minoritari în faţa ţiganilor. Dacă asta este normalitate, eu mă lipsesc de ea! Oare să fie un noroc că trăim în anormalitate, ca nişte toleraţi în casa noastră, unde minoritarii vor să ne bage pe gât limba şi obiceiurile lor şi să ne hărtănească trupul ţării pentru că avem nişte lideri naţionali sensibili doar la interesele proprii?...
Nu ştiu dacă declanşarea procedurilor de demitere a procurorului general Augustin Lazăr de către ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, este un semn de reanimare a normalităţii. Nu am pregătirea necesară ca să analizez raportul său de evaluare, dar nici replica celui vizat. Dar nu pot nici să cred că în spatele a ceea ce este vizibil nu se ascund lucruri şi mai grave. Şi asta pentru că, recunosc, sunt şi eu atins de morbul nenorocit al bolii numite suspicionită. Tocmai de aceea, mă păleşte uneori un dor de normalitate, pe care aş traduce-o exact ca şi dvs., cei ce nu vreţi altceva decât să trăiţi pe măsura muncii pe care o depuneţi şi nu să fiţi înşelaţi la nesfârşit de tot soiul de şmecheri!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
