Editorial LA ŢINTĂ - Să cinstim creştineşte memoria merituoşilor!
Mă simt obligat să scriu aceste rânduri. Ticăloşia unora care descoperă valorile fix atunci când ne părăsesc mă sileşte s-o fac. Până acum am reuşit să mă stăpânesc, dar vine o clipă în care paharul răbdării se umple. Nu ştiu, poate şi vârsta are partea ei de vină, căci acum conştientizez mai acut decât altădată presiunea timpului. Nu exclud însă nici alte motive despre care prefer să nu pomenesc deocamdată. Şi nu neapărat pentru că m-aş jena de ele, dar mi-e ruşine de ruşinea care le lipseşte celor ce jelesc cu lacrimi de crocodil dispariţia oamenilor cu care ar fi vrut să fie în concurenţă, dar n-aveau cum, căci nu le permitea valoarea. Ipocrizia celor ce se dau mari prieteni cu cei dispăruţi dintre noi pentru că ştiu că nu mai au cum să fie contrazişi de cei ce nu vor mai grăi vreodată este scandaloasă, cel puţin pentru mine. Dispariţia fulgerătoare din viaţă a celui care a fost fotbalistul Ilie Balaci m-a lovit parcă în moalele capului. Şi nu pentru că l-aş fi cunoscut personal şi m-aş putea lăuda că mi-a fost prieten. Ci, pur şi simplu, pentru că s-a născut în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu mine. Şi, pe cale de consecinţă, simt că răsuflarea de gheaţă a morţii mă poate atinge de-acum şi pe mine în orice clipă. Sigur, cei de vârsta mea se pot alinta că sunt încă tineri, dar chiar dacă le voi părea dur, se mint şi n-are cum să le fie cumva de folos! Pe Balaci, ca şi pe Gicu Dobrin, pe Costică Ştefănescu sau pe alţi sportivi care ne-au părăsit prea devreme, i-am iubit ca oricare român din generaţia mea, deoarece în vremuri mult mai sărace în bucurii şi mai lipsite de perspective, ne-au oferit posibilitatea să visăm că puteam să fim şi noi în rândul lumii, bucurându-ne de stima şi respectul acordat de tembeli doar "iubitului conducător". Ne creştea inima de bucurie atunci când vedeam că FC Argeş întorcea soarta unei calificări imposibile cu FC Toulouse în fosta Cupă a Oraşelor Târguri, scoţându-l la rampă pe un Dobrin strălucitor sau când U Craiova ajungea în semifinalele Cupei UEFA, fiind imitată apoi de Dinamo şi culminând cu cucerirea Cupei Campionilor de Steaua, în 1986. Atunci a fost un moment în care proletarii de noi am fost mândri că eram invidiaţi de bogaţii lumii, care-i voiau pe fotbaliştii români în echipele lor. Deci, aveam dovezi că nu se pierduse în neant geniul acestui popor călcat în picioare de toate liftele străine, umilit şi de propriii săi conducători. Şi, poate fiecare ne credeam că puteam fi mai mult decât nişte navetişti între lipsuri şi nevoi... Ne iubeam sportivii, fie că erau fotbalişti, handbalişti - căci erau vremurile în care la acest sport eram mai tari ca brazilienii la fotbal, pentru că adunasem mai multe titluri mondiale - gimnaşti sau Dumnezeu mai ştie ce. Gruia, Birtalan, Nadia şi ceilalţi erau icoanele acestui popor silit să se declare ateu, deşi fusese educat în sentimentul fricii de a încălca legile lui Dumnezeu, acel veritabil decalog al omeniei...
Am sperat ca proştii că, după despărţirea formală de comunism, multe se vor schimba. N-a fost să fie, căci steagul politicii a fost dus mai departe tot de bolşevicii din rândul doi şi gaşca lor de pupincurişti din mahalaua bunului simţ. Şi când spun asta mă gândesc la o anumită categorie de scârbe, nu generalizez. Şi n-o fac, pentru că am cunoscut destui oameni printre "tovarăşi" care urlau lupeşte ca să nu fie sfâşiaţi. O icoană de om cum a fost Corneliu Coposu a fost scuipată de ateul Ion Iliescu şi de ai lui, care ziceau în bătaie de joc că arată tare bine şi că "parc-ar fi viu". Dovada supremă o livrase tot tovarăşul Iliescu, cel care în CFSN se plângea că vechiul ţărănist îi "băga sula-n coaste"! La moartea seniorului politicii româneşti pe care comuniştii nu reuşiseră să-l termine prin lagărele de exterminare, toată lumea l-a regretat. Şi l-a plâns - unii cu lacrimi de crocodil, alţii conştientizând că infiltraţii Securităţii n-aveau bunul simţ al lui Coposu şi că puteau fi mai greu de anticipat, dacă le venea chef să facă pe nebunii şi să nu mai asculte de adevăraţii lor stăpâni.
La fel s-a întâmplat acum şi la moartea lui Balaci, despre care aflăm că s-ar fi petrecut în nişte împrejurări ciudate, ajunse în vizorul organelor de cercetare, vizavi de modul în care s-a intervenit la apelul de urgenţă. Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre disperarea unora care căutau prin arhive să găsească interviuri cu Ilie, tot aşa cum căutaseră şi în cazul lui Dobrin. Familiile lor se vor fi crucit constatând cât de iubiţi fuseseră de toţi membrii societăţii şi de scribălăii de trei parale. Urmărindu-i duminică şi în zilele de priveghi, mi s-a cam aplecat văzând ce disperaţi erau unii să-şi tragă asupră-le o rază de lumină din gloria celui dispărut. Şi mi-am dorit să fiu scutit de spectacolul jalnic pe care l-ar putea pune în scenă un acela ridicol, cu ochi porcini, care scuipă venin în microfonul unui post TV de sport ori de câte ori aude numele lui Gică Hagi. Şi căruia nu-i rupe cineva limba despicată de târâtoare sau de batracian râios, ofticos că el nu prea are cu ce se lăuda că ar fi făcut în viaţă, dacă dăm la o parte discursurile mizerabile, îmbăloşate, pe care le-a produs. Tocmai de aceea îi rog pe cei care nu şi-au pierdut simţul măsurii să se poarte decent la despărţirea de valori şi să le dea cinstirea creştinească meritată, rugându-se pentru odihna lor veşnică şi păstrându-le amintirea neîntinată de panegiriştii de ocazie!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
