Editorial LA ŢINTĂ - Un punct de sprijin
Asta cerea un mare gânditor din antichitate: un punct de sprijin ca să răstoarne lumea! Şi s-o pună, probabil, pe alte coordonate, mai apropiate de cele visate de semenii lui. Tipul - după toate probabilităţile - avea habar despre Legea pârghiilor. Sau cel puţin o intuia. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, fiecare am avut momente în viaţă în care simţeam nevoia să schimbăm ceva, nemulţumiţi sau revoltaţi de banalul cotidian. Puţini ne-am dorit să răsturnăm lumea, dar destui am îndrăznit să ne gândim ce bine-ar fi să putem şterge trecutul şi să ne oferim şansa unui nou început. Numai că pipăiam o idee teoretică, nimic altceva, deoarece dacă aveam o brumă de cunoştinţe, ştiam că trei puncte, şi nu numai unul, determină un plan. Iar dacă anticul înaintaş avea probleme să-l identifice pe cel viabil pentru scopurile lui, oricare dintre noi - în complexitatea vieţii contemporane - ne puteam pierde. Aşa că doar un număr infim n-am abandonat căutările. Restul ne-am complăcut în comodităţile noastre păguboase, mulţumindu-ne să contemplăm prezentul şi şi să pozăm în filozofi ori profeţi pentru viitor.
Din fericire există o anumită minoritate, care nu numai gândeşte, dar şi acţionează spre binele tuturor. Deseori l-am ascultat pe acad. Gheorghe Păun vorbind despre provocările lumii în care trăim. Limpezimea cu care-şi expune argumentat, chiar matematic ideile atunci când atacă subiecte sensibile, cum ar fi - să zicem - rezistenţa spaţiului românesc la ofensiva globalizării, poate să tulbure letargia unor conştiinţe rezonabile. Le place sau nu unora sau altora, acad. Păun este precum un Anteu al acestui spaţiu şi rădăcinile sale cu pământul natal rămân la fel de solide pe oriunde l-ar duce viaţa prin lumea asta mare. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: omul este un patriot ce nu poate fi acuzat de naţionalism şovin, iar pledoaria sa pentru unitate naţională este valabilă şi pentru cea universală, fiind bazată pe elemente de bun simţ, fără de care viaţa umanităţii ar fi golită de sensuri. Opera sa din domeniul matematicii, al culturii chiar, oferă numeroase exemple ce nu pot fi respinse. Şi asta pentru că reprezintă un tot unitar, ce vizează perspectiva, viaţa copiilor şi nepoţilor dumnealui şi ai noştri.
Mă simt silit ca legat de acest subiect să vă fac şi o altă mărturisire. În vară m-am simţit fericit să împart cu amicul Traian Ionescu bucuria reuşitei unora dintre ucenicii lui, care intraseră la facultate fără probleme. Arhitectul revenit în Curtea de Argeş după ani şi ani petrecuţi în Franţa a avut ideea de a înfiinţa nişte grupe de elevi la "Vlaicu", pe care i-a pregătit pentru nobila sa meserie. Şi a avut şansa să descopere câţiva copii cărora nu le-a lipsit harul şi care şi-au propus să-şi întreacă maestrul. Vom vedea în timp dacă vor reuşi... Ca să n-o mai lungesc, zilele trecute i-am cunoscut pe trei dintre performerii lui Traian, cu care s-a întâlnit înainte de a pleca la Bucureşti pentru a păşi pe drumul carierelor alese. Despre ei veţi afla mai multe într-un reportaj semnat de colega Cristina Dincuţă, din care veţi descoperi nişte tineri responsabili, ce ştiu ce vor de la ei şi de la ceilalţi. Atunci veţi putea să vă faceţi o idee dacă aemenea oameni pot fi nişte puncte de sprijin pentru schimbarea lumii copiilor noştri astfel încât să le placă să trăiască în ea şi nu să-şi ia lumea în cap, căutându-şi fericirea pe praguri străine.
De-a lungul timpului am avut ocazia să cunosc o sumedenie de oameni care s-au zbătut şi s-au bătut şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ei. N-am să fac acum o listă, dar nu pot să nu-i pomenesc pe părinţi, profesori, prieteni şi alţi semeni care nu se mulţumeau numai să trăiască strict clipa. Din păcate, pe unii ni i-a răpit moartea mai devreme decât ar fi fost normal. Este cazul cu prof. Stelian Chelu, oamenii de afaceri Nicolae Derviş, Aurel Ilea, primarul domnişan Nicolae Smădu - Dumnezeu să-i odihnească în pace! N-ar trebui să-i uităm pe cei ce au făcut ceva pentru acest oraş în ultimii ani, şi nu mă gândesc numai la aleşii locali, fie că au fost primari, fie consilieri, dar şi tipi care şi-au găsit la Curtea de Argeş a doua casă, cum este cazul cu Walter Stegner, neamţul cu suflet de român, onorat cu titlul de cetăţean de onoare al municipiului. Avem datoria să-i luăm în calcul pe toţi cei care-şi fac datoria onest la posturile lor zi de zi, în ciuda tuturor greutăţilor, care rămân anonimi pentru marele public, dar care la finalul fiecărei zile au conştiinţa datoriei împlinite şi dorm liniştiţi pe perna lor, fără teama că ar fi săltaţi de "organe" şi duşi la pârnaie cu mâinile încătuşate. Concluzionând, cât timp vor exista astfel de oameni dedicaţi, încă mai putem spera la ceva bun pentru viitor. Să fie, că de rău ne-am lehămetisit cu totul!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
