LA ŢINTĂ: Ce face ţara asta pentru mine?
Asta este întrebarea care-i bântuie pe tot mai mulţi compatrioţi. Mărturisesc că n-am ştiut să-i răspund la ea unui prieten care a ales să trăiască de câţiva ani în diaspora. El mi-a spus limpede că n-are de gând să se mai întoarcă prin locurile natale. Părinţii i s-au mutat cam de multişor "unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", bunici nu mai are nici el, nici nevasta, iar copilul trăieşte alături de ei. Casa părintească i s-a părăginit, pământul a rămas pârloagă şi nici măcar iarba nu mai are cine s-o cosească. Când l-am acuzat de lipsă de patriotism a luat foc, replicându-mi că numai proştii stau să slugărească unor nenorociţi corupţi, care au distrus totul mai abitir ca lăcustele. Şi că mai bine pribegeşti pe uşi străine decât să fii umilit de ai tăi. Mi-a dat un exemplu la care n-am avut replică. Spunea că J.F.Kennedy, atunci când a preluat preşedinţia SUA, îndemna în discursul său compatrioţii să se decidă ce pot face ei pentru ţară. "La noi, nu cred să aibă vreun politician nesimţirea crasă de a mă întreba aşa ceva. Nu numai că aş putea să-i răspund câţi bani am adus eu aici cât timp mi-au trăit ăi bătrâni, dar aş fi curios să-mi răspundă ce-a făcut el sau ţara asta pentru a mă determina să mă întorc".
Recunosc că m-am trezit într-o mare dilemă, realizând că nu pot răspunde satisfăcător la întrebarea ce-a făcut ţara asta pentru mine. Pe vremea comunismului - chipurile - m-a educat în judeţul Argeş, definit drept unul al cinstei, onoarei şi demnităţii socialiste. Când am absolvit liceul, mi-a frânt aripile visului, interzicându-mi să dau examen la facultatea la care visam, pe motiv că nu aveam ascendenţă sănătoasă. Am sperat după 1990 că lucrurile vor intra într-o matcă firească, dar văzând cum s-a perpetuat comunismul la conducere, m-am lămurit că şansele scădeau cu fiecare nouă rundă de alegeri în cadrul capitalismului de cumetrie promovat de noii stăpâni ai destinelor celor mulţi, consideraţi de ei proşti. Poate că atunci ar fi trebuit să-mi iau şi eu lumea în cap şi să-mi scutur papucii dincolo de graniţă, precum o înaltă faţă bisericească din feudalism. N-am făcut-o pentru că eram prea legat de locurile astea şi pentru că încă mai cred că nu poţi lua ţara pe tălpile bocancilor. Din păcate, sunt destui cei care o calcă în picioare şi ne sugrumă sub taxe, impozite, lipsuri, minciuni şi corupţie cinică. Şi toate astea pentru că ne consideră laşi şi proşti, înţepeniţi în fatalismul ancestral care ne dictează să acceptăm ideea că se poate şi mai rău. Ce poate fi mai umilitor decât ca, după o viaţă de muncă pe un salariu de mizerie, care seamănă mai mult cu o pomană, să te trezeşti bătrân şi bolnav internat de milă în spital şi silit să-ţi cumperi toate cele necesare pentru tratament, deşi ai plătit asigurările de sănătate timp de decenii? E greu să accepţi ideea că e săracă o ţară care-şi permite salarii sau pensii de sute de milioane pentru şmecheri, ori garantarea unor venituri pentru puturoşi, în dispreţ total faţă de cei care muncesc. Politicienii le-au denunţat drept nesimţite cât au fost în opoziţie, dar le-au menţinut la modul fanariot când au ajuns la putere. Uitaţi-vă la numele celor care le primesc în sistemul bugetar de orice nivel şi veţi înţelege cum merge treaba în România. În fiecare primărie, societate de stat ori instituţie publică s-au perpetuat dinastii de funcţionari bine plătiţi. Plaga nedreptăţii n-a ocolit nici societăţile private, în care tupeul este situat peste profesionalism şi corectitudinea este taxată drept prostie.
Mă opresc deocamdată aici, pentru că nu vreau să bat apa în piuă cu probleme cunoscute de toţi. Nu ştiu dacă Moş Nicolae ne va aduce anul ăsta un Mesia care să pună lucrurile în ordinea firească. Dar ştiu că aşa nu se mai poate şi simt că mămăliga fierbe al dracului de tare în aşteptarea unui răspuns la întrebarea aceea simplă, din titlu.
