Editorial LA ŢINTĂ - A fost odată ca niciodată 23 August...
La vremea copilăriei şi adolescenţei mele, această dată era cea în care se sărbătorea Ziua Naţională. La şcoală am învăţat despre insurecţia antifascistă şi antihitleristă realizată de comuniştii români şi despre eliberarea ţării de trupele frăţeşti ale Armatei Roşii. Mai pe urmă, după venirea lui Ceauşescu la putere, a început să se vorbească tot mai apăsat despre revoluţia antifascistă de la 23 August. Asta era după moartea lui Stalin şi după dispariţia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care-i oferise "stejarului din Scorniceşti" prilejul să-l reabiliteze pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi pe mai vechii comunişti căzuţi în lupta pentru puterea cucerită cu sprijinul sovietic de o mână de oportunişti, cozi de topor ale Kremlinului. Primele bănuieli asupra adevărului istoric privind evenimentele de la 23 August 1944 mi-au fost iscate de povestirile mamei. Născută şi crescută la Berindeşti, în comuna Corbeni - unde în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial funcţionase un lagăr de prizonieri în mare parte sovietici - mai scăpa când şi când câte ceva despre modul în care se purtaseră aceştia după semnarea armistiţiului şi eliberarea din lagăr cu sătenii şi cum dăduseră iama în averea boierului Niculăiţă Popescu şi a fiului, Nicu. Bătrânii din Berindeşti, la un pahar de vorbă, rememorau vremurile în care ruşii dăduseră cep la butoaie, de curgea vinul şi ţuica pe şanţ. Şi, nu în ultimul rând, aflasem de la un unchi cum decursese întâlnirea lui cu nişte foşti prizonieri plecaţi la vânătoare de "hazaici" (femei). Ăia îl înjuraseră apăsat văzându-l rănit, lângă casa surorii mai mari şi bietul om îşi temuse zilele. "Haraşo tovărăşie!" - vorba lui Constantin Tănase, marele actor dispărut tocmai în perioada aceea tulbure. Sigur că s-au făcut multe speculaţii pe seama acelui deces al comicului naţional care conducea Teatrul "Cărăbuş", dar eu le-am aflat mult mai târziu, pic cu pic. Şi trebuie să recunosc că am fost unul dintre privilegiaţii sorţii, deoarece pe la vremea adolescenţei am avut parte de nişte profesori de Istorie curajoşi, ce s-au priceput să mă dirijeze spre anumite surse de informare care m-au pus pe calea aflării adevărului. Nu-i mai puţin adevărat că, la un moment dat, Ceauşescu a lăsat frâul mai liber şi au apărut şi informaţii mai apropiate de adevăr despre relaţiile "frăţeşti" cu sovieticii care ne devalizaseră ţara şi ne sărăciseră poporul.
Acum, când am cam intrat în gaşca "şoimilor popii", dacă stau şi analizez întâmplările din trecut, ajung - după cum era şi normal - la concluzii cu totul diferite de cele de la vârsta de 10, 12 sau 14 ani. Şi constat că perpetuarea acestui popor a stat în capacitatea de supravieţuire cu ajutorul spiritului umorului, care - uneori - s-a dovedit a fi mai sec, dar şi mai uman decât cel englezesc. Cupletele pe care Constantin Tănase şi actorii din generaţia sa le cântau pe scenele teatrelor româneşti făceau deliciul publicului în perioada interbelică. Acel "Ai, n-ai, dai!" rămâne valabil şi astăzi, când toate guvernările trăiesc pe spinarea contribuabililor. Apoi, la vremea războiului, când nemţii se umflau în pene că au ajuns pe Şoseaua Volokolamskului şi văd Moscova cu binoclurile, Tănase cânta cupletul "Mi s-a lăudat Stalin/ Că-şi bea ceaiul la Berlin/ Dar veni şi vremea mea/ Să beau vodcă-n Moscova!" Mai apoi, când sovieticii i-au înlocuit pe nemţi la Bucureşti, săgeţile şi-au schimbat ţinta, prilejuindu-le unora afirmaţii de genul că Tănase şi-ar fi dat arama pe faţă, deşi cupletele sale prezentau o realitate dureroasă: "Din Carpaţi şi pâ'n la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai cai, davai moşie,/ Haraşo tovărăşie!..."
După venirea comuniştilor la putere, s-a dezlănţuit teroarea asupra celor ce ţineau la identitatea naţională. Valorile neamului au înfundat puşcăriile, partidul unic executant al ordinelor Kremlinului era exponentul intrasigent al dictaturii proletariatului care s-a năpustit chiar şi asupra credinţei strămoşeşti până când slijitorii Domnului au intrat sub ordinele Securităţii condusă de Tovarăşul Suprem. Legăturile tradiţionale cu lumea civilizată din Vestul Europei s-au întrerupt. Impostorii politici, agramaţii şi gâgâiţii au ajuns să facă legea. "Cobori, Doamne, pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut:/ A făcut din cal măgar/ Din ţigan funcţionar!..." 23 August a ajuns să fie Ziua Naţională a României, sărbătorită cu parade pe model sovietic, cu portretele conducătorilor iubiţi purtate ca sfintele moaşte, cu lozinci zbierate, cu mici şi bere, dansuri şi petreceri prin parcuri şi pe unde se mai nimerea. Prezenţa la eveniment era garantată de listele întocmite de politruci, care le verificau mai ceva ca vameşii!... Chiar dacă nu acceptau în totalitate asemenea manifestări, majoritatea compatrioţilor se bucurau de ziua liberă, c-aşa-i românul. Dacă suntem corecţi, trebuie să recunoaştem că şi acum, când 23 august a ajuns o dată ca oricare alta în calendar, mai sunt încă nostalgici ce evocă mititeii şi berea băută tovărăşeşte la umbra sălciilor sau arinilor de prin parcurile proletare pe unde sfârâiau grătarele. Şi teama unora, ce şi-au făcut un obicei din descifrarea anumitor semne ale prezentului, este ca istoria să nu se repete cumva. Şi să ajungem la cuvintele profetice ale poetului George Lesnea: "Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare/ E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt, e-n viaţa ce veşnic nu moare!..." Sunt oare temeri nejustificate, oameni buni?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
