Editorial LA ŢINTĂ - Suflete mari, suflete mici...
În ziua de 1 august, cotidianul nostru v-a prezentat povestea fascinantă a unei adolescente născute în Curtea de Argeş, care a păşit pe calea gloriei sportive departe de ţară, tocmai în celălalt colţ al Europei, în Peninsula Iberică. Narcisa Frujinoiu trăieşte de ani de zile cu mama şi sora ei, Alexandra, în Spania. Nu şi-au părăsit ţara de baştină pentru că nu mai puteau de bine. Caracter puternic, Mihaela Florea, mama, a plecat să le facă fetelor un viitor pe meleaguri mai promiţătoare cu perspectivele. Asta pentru că la noi nenorocitul de salariu minim pe economie oferit celor mai mulţi dintre angajaţi, indiferent de calitatea prestaţiilor, este mai degrabă o bătaie de joc decât o răsplată a muncii. Mihaela n-a acceptat cu fatalism să stea cu mâna întinsă aşteptând pomana angajatorilor. A plecat în Spania, a muncit din greu şi şi-a crescut fetiţele decent, educându-le în spiritul valorilor perene şi al decalogului creştin. Destul de timpuriu, Narcisa şi-a descoperit pasiunea şi talentul pentru jocul de handbal. Şi n-a ezitat să muncească pentru a performa, ştiind că dacă-şi face treaba bine, nu va fi ignorată pentru că nu are cine ştie ce rude pe la Ierusalim - cum se spune prin meleagurile mioritice. Şi nu s-a înşelat, căci de la Elche a ajuns vedeta echipei cu care a reuşit să cucerească titlul de campioană a Spaniei anul acesta. N-o să reiau întreaga poveste aici şi acum, deoarece - după cum am spus - ea a fost deja publicată. Dar voi insista asupra faptului că performanţa Narcisei a atras atenţia conducătorilor Federaţiei Române de Handbal. Aceştia au intuit potenţialul tinerei şi şi-au întins tentaculele pentru a o aduce pe fată spre loturile noastre. Preşedintele Alexandru Dedu, ca un vrednic lăutar, care este el, a început să cânte pe coarda naţionalismului, a dragostei de ţară, de râu, de ram, de păsăricile cântătoare, de apele curgătoare, de holdele bogate, sugerând un anume "viitor de aur"... Nu ştiu ce decizie vor lua Narcisa şi Mihaela, două suflete mari, ce şi-au chinuit trupurile şi mintea ca să iasă la lumină. Dar mă întreb cât de mic poţi fi la suflet dacă ajungi la un soi de şantaj sentimental executat asupra cuiva despre care ai auzit doar după ce a performat şi pe care încerci să-l racolezi, ca să demonstrezi ce mare conducător sportiv eşti.
O situaţie similară se petrece cu tânărul fotbalist de 18 ani, născut la Edineţ, în Republica Moldova, Virgiliu Postolachi. În luna iulie, acesta a semnat un contract cu campiona Franţei, PSG, şi recent, la Kallang, în Singapore, în cadrul unei partide disputate în International Champions Cup între echipa sa şi Atletico Madrid, a înscris golul victoriei, cel de 3-2, ca un adevărat star. Băiatul şi-a exprimat dorinţa de a evolua pentru România şi s-au demarat formalităţile pentru obţinerea cetăţeniei române încă din luna aprilie. Decizia sa este lăudabilă şi explicabilă prin faptul că bunicii săi au fost cetăţeni români. Gheorghiţă Geolgău, marele fotbalist în formaţia de vis a Craiovei Maxima, care la ora actuală se ocupă de departamentul de scouting în cadrul federaţiei de specialitate, afirma cândva că ar avea în monitorizare peste 2.500 tineri fotbalişti consideraţi a fi de viitor. Dacă este aşa şi dacă vârfurilor li se acordă şi ceva sprijin financiar, este foarte bine. Dar dacă numai se aşteaptă să se coacă fructul în grădina altuia, pentru a-l băga în sân şi a fugi cu el în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu este deloc în regulă. Spun asta gândindu-mă şi la tenis, pentru că în ultimii ani am fost în contact cu acest sport prin intermediul competiţiilor orgnizate la moderna bază de pe strada Barajului din Curtea de Argeş. Astfel mi s-a oferit prilejul de a discuta cu sportivi, cu părinţi şi chiar cu oficiali ai FRT, inclusiv cu George Cosac. Toţi se plângeau că ni se pierd o sumedenie de talente din lipsa banilor. Şi aceasta nu este o scuză, ci purul adevăr. Sportul este subfinanţat, ca şi învăţământul, cultura, sănătatea şi alte domenii vitale pentru viaţa oricărei naţiuni. Cauzele sunt multiple, dar nu depăşesc interesele, ranchiunele sau ticăloşenia unor suflete mici, ajunse în posturi de decizie care le depăşesc capacităţile. Şi-atunci, de ce mai avem atâtea pretenţii, dacă ne încăpăţânăm să facem la nesfârşit din rahat bici?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
