Editorial LA ŢINTĂ - Cod galben de dihonie
Sub ameninţarea lui trăim de când ne ştim. Am sperat că s-a dus pe pustii odată cu Ceauşescu şi ai lui şi, dac-aş fi fost ceva mai pătimaş, aş fi ajuns acum să fiu disperat. N-oi fi eu deşteptul lumii, dar am priceput poate un pic mai devreme decât alţii că puterea îşi trage seva din dezbinarea fraierilor. Iar motive de frustrare se pot găsi mai multe decât ne-am dori. Şi chiar de n-ar fi, pot fi inventate de cei care şi-au făcut un scop în viaţă din a-i întărâta pe ceilalţi, băgând fel şi fel de strâmbe pe unde nici nu te-ar duce gândul. Nu de alta, dar cei mai mulţi dintre semeni nu acceptă că ar putea fi cineva mai cu moţ decât ei şi dau nereuşitele proprii pe lipsa de noroc în viaţă. Sau pe ce li se indică de către "binevoitori"... La noi, dintotdeauna politica a ocupat un loc central în viaţa comunităţilor umane. Explicabil, câtă vreme de sute de ani reprezintă mijlocul prin care pot parveni tot felul de şarle, cărora le pute munca, n-au cultură şi educaţie, principii şi respect faţă de ceilalţi ş.a.m.d. Fanariotismul a fost un blestem prelungit din negura istoriei până în zilele noastre, fapt pe care-l putem dovedi la orice pas. Uitaţi-vă la cei ce ne conduc şi la apropiaţii lor şi veţi înţelege perfect ceea ce vreau să vă spun. "Un om deştept nu-şi ia pe lângă el pe cel ce l-ar putea concura!" Aşa îşi preciza politica de cadre un tip cu funcţie, care se credea mare şi tare. Dar care era lipsit de cultura necesară pentru a înţelege măcar înţelepciunea strămoşească, potrivit căreia ticăloşii sărută mâna pe care n-o pot tăia, pândind momentul potrivit ca s-o reteze. Dar a dovedit-o pe propria-i piele mai devreme decât ar fi visat, ajungând să trăiască un coşmar. Nu-l deplâng, aşa cum n-o s-o fac nici cu cei care n-au învăţat ceva din pilda asta! Iată ce se întâmplă prin politica noastră dâmboviţeană: Iohannis vrea să-l decapiteze pe Dragnea, care nu se lasă mai prejos şi încearcă să-i ia el jugulara, în timp ce Tăriceanu a adoptat o poziţie de lord, din care se pregăteşte să ia startul spre fotoliul prezidenţial de la Cotroceni. La nivel local se duc lupte grele şi în interiorul unor partide în care nu s-a găsit cineva destul de puternic pentru a le băga pumnul pe gât - la cel mai democratic mod cu putinţă - celor tentaţi să le ia locul. Aparent, lucrurile s-au aşezat la jumătatea actualului mandat administrativ. Şi totul ar mai fi cum ar mai fi dacă unora nu li s-ar fi urât cu binele şi n-ar băga băţul prin gard ca să întărâte câinii războaielor mici pe iapa popii. Dacă analizăm cu pragmatism situaţia existentă în teritoriu, pe cât am putea fi detaşaţi de simpatii sau interese, probabil că am constata că nu prea există alternative la actualele guvernări locale. Mărturisesc că pe mine mă bufneşte râsul când aud că se vor face sondaje pentru identificarea celor mai buni contracandidaţi pentru actualii primari. Şi asta pentru că dovedeşte necunoaşterea situaţiei zestrei umane interne, câtă vreme se cere ajutorul unora veniţi de unde s-a spânzurat foamea ca să-l indice pe cel mai potrivit candidat ca să-şi asume o înfrângere electorală. Probabil că aici sunt ceva strategii savante, care vor permite aruncarea vinii înfrângerii pe manipulatorii prin sondaje. Pentru că ar fi jale mare să descopere cineva că timp de patru ani, potenţialii candidaţi au dormit pe ei şi nu s-au dus să stea de vorbă gură-n gură cu cetăţeanul alegător, ca să afle ce-l doare şi, eventual - dacă-i ducea mintea - să le dea şi ceva speranţe sub formă de soluţii probabile de rezolvare a problemelor ce-l sâcâiau. Iar pentru a încheia succinta prezentare a unui colţ din partea gri-întunecată a realităţii în care trăim, v-aş sugera să meditaţi asupra faptului că "nimeni nu e profet în ţara lui" - cu trimitere directă la destinele oamenilor care s-au vitejit să conducă într-o anumită direcţie comunităţile umane.
Pentru echilibru, aş remarca şi un aspect al părţii ceva mai luminate a prezentului. Recent, ÎPS Calinic l-a onorat pe Walter Stegner cu distincţia de deputat onorific în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului. A fost un gest de normalitate, prin care s-a adus o recunoaştere a meritelor nemţului cu inimă de român care, de ani şi ani, dovedeşte că este mai ataşat de Curtea de Aegeş decât atâţia care se laudă cu arbori genealogici de pe vremea lui Pazvante. Mi-aduc aminte câte speculaţii se făceau pe seama lui la început, cum că ar vrea să fie primar sau mai ştiu eu ce sculă. În timp, lucrurile s-au mai calmat, pentru că nu s-a înregimentat politic, deşi destui visau să-l jecmănească. Acum câţiva ani, tot Walter Stegner primea titlul de cetăţean de onoare al municipiului Curtea de Argeş, prin care erau răsplătite meritele sale faţă de comunitate. N-am să înşir acum tot ceea ce a făcut, dar aproape că nu există instituţie importantă din actualul Oraş Regal care să nu fi beneficiat de sprijinul său, fie că vorbim despre Muzeul Municipal, despre fosta Casă de Cultură, despre Spitalul Municipal sau despre Detaşamentul de Pompieri ori despre Mănăstirea Argeşului. Mai nou, de câţiva ani şi-a îndreptat atenţia şi spre Spitalul de Pneumoftiziologie de la Valea Iaşului, în care vede o instituţie model graţie manageriatului asigurat şi a profesionalismului cu care acţionează cadrele medicale de acolo. Ca unul care a participat cu ani în urmă la inaugurarea unui modern cabinet de stomatologie la Spitalul Municipal, pentru care adusese din Germania toate dotările, mă întreb cât a funcţionat şi mai ales dacă se mai ocupă cineva de el... Tot Walter Stegner a fost omul care s-a zbătut să realizeze o înfrăţire între Curtea de Argeş şi Neuwied, oraşul de baştină a primei noastre regine, Elisabeta lui Carol I. A fost o luptă cu morile de vânt şi pe timpul primarului Nicuţ şi a lui Diaconu, dar şi a lui Panţurescu, deoarece totul s-a rezumat la schimburi de scrisori de intenţie, o excursie în Germania cu achiziţie de automobil, nişte felicitări de sărbători şi... cam atât! Între timp, primarul Roth, cel care formulase prima scrisoare de intenţie cu înfrăţirea, s-a mutat la strămoşi şi Curtea de Argeş se poate înfrăţi acum cu Vârful Ţuica, din Făgăraş sau cu ce s-o mai ivi, făcând schimburi de experienţe administrative cu urşii ori cu alte lighioane sălbatice. C-o fi fost, că n-o fi fost şi prin povestea aia cu potenţiala înfrăţire cu Neuwiedul ceva coduri de dihonie, Dumnezeu ştie. Certe rămân numai gesturile de normalitate, nu micile lovituri sub centură ori bârfele de cârciumă...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
