Editorial LA ŢINTĂ - De Ziua Franţei...
... nu voi arbora o ţinută de gală, dar nici una de înmormântare. Pentru mine, la ora actuală, 14 iulie este o zi ca oricare alta din calendar. La vremea adolescenţei, aflat sub influenţa lecturilor din Alexandre Dumas, Eugene Sue, Victor Hugo ori Balzac sau Rousseau, asociam căderea Bastiliei cu abolirea absolutismului regal. În mintea mea de-atunci, ţara lui Ronsard (Mărăcine) era tărâmul pe care se născuseră valorile fundamentale ale omenirii, care se aşezaseră la temelia naţiunilor de astăzi. Atunci încă mai credeam prosteşte în concepte lozincarde precum libertate, egalitate, fraternitate... În timp, însă, am avut destule motive pentru a le pune sub beneficiul îndoielii. Ca unul care s-a născut, a crescut şi a fost educat în timpul dictaturii comuniste, am avut dovezi cu nemiluita că libertatea a fost şi rămâne momeala cu care sunt duşi de nas cei mulţi şi proşti, care - din laşitate, comoditate ori tâmpenie - pot crede în dogme politice generate de răstălmăcirea celor religioase. "Fericiţi cei săraci cu duhul, că' a lor va fi împărăţia cerurilor!" Comuniştii pozau în atei, dar pe furiş se duceau la slujbe şi spovedanii, făceau danii şi predicau pentru tot neamul nevoii obligaţia de a se supune "celui mai iubit fiu al poporului". Asta dacă nu voiau să cunoască iadul puşcăriilor în care se pierduse elita naţională. Deci, se aştepta şi atunci supunere necondiţionată, faţă de "stăpânul nostru" - aşa cum este numit şi în prezent orice lideraş religios, care nu şi-a desprins sufletul din mâlul feudal. Şi în timpul ăsta, ce făcea sora noastră mai mare de gintă latină, Franţa?... Îşi trimitea preşedintele să-l viziteze pe micul dictator de la Bucureşti, să-l decoreze şi să-l invite în oraşul făcut de Napoleon punctul de atracţie al inteligenţei şi artei universale, capitala lumii moderne. Foarte adevărat, mai existau şi unii rebeli care nu ezitau să sprijine exilul românesc şi care se străduiau să arate lumii faţa adevărată a lumii situată de cealaltă parte a Zidului Berlinului, ce împărţea lumea în cele două dictaturi: cea a legii asumate şi cea a fărădelegii impuse prin teroare. Din păcate, noi eram situaţi de partea celei de-a doua, în Imperiul Euroasiatic pe care încearcă să-l reclădească acum un urmaş al lui Stalin din timpurile noastre.
Aş putea să vă vorbesc la nesfârşit despre modul în care era înţeles conceptul de egalitate în timpul regimului comunist, dar vă las pe dvs. să judecaţi pornind de la datele din timpul celui post-comunist în care trăim ca vai de noi zilele prezentului, noi, ăştia care nu facem parte dintre privilegiaţii guvernărilor. O spun cu mâna pe inimă că m-apucă toţi dracii când aud cum este preamărită tovărăşia. Şi asta pentru că ştiu că aşa cum n-am putut fi tovarăş cu Dej, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu ori Iohannis, n-am cum fi nici cu Ponta, Dragnea, Tăriceanu ori Kovesi. Mai degrabă îmi fac cruce şi-mi scuip în sân ca babele superstiţioase de la ţară, şi asta nu neapărat pentru că diferenţa între nivelurile noastre de trai poate fi descrisă numai apelând la închipuirea paradisului pierdut...
Fraternitatea în care au crezut cândva paşoptiştii ce căutau să se agaţe de ceva pentru a păstra în viaţă această insulă latină într-o mare slavă şi vedeau în Paris ieslea de la Bethleem, mie îmi sună acum ca o înjurătură. Francezii ne tratează pe noi, românii, ca pe o naţiune second-hand şi ne consideră ţigani. Dac-aş fi rău cu adevărat, le-aş sugera să se uite în grădina lor şi să descopere cine sunt cei ce se dau, mai nou, urmaşii lui Vercingetorix, Carol cel Mare, Roland sau Ludovic al XIV-lea. Şi să nu uite că noi, ăştia de care-şi bat ei joc, am contribuit la faima Franţei prin Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Henri Coandă şi o pleiadă întreagă de oameni de valoare intraţi în patrimoniul valorilor universal recunoscute. Ei n-au avut ceva de-a face cu hoţii, cerşetorii, bandiţii pe care un tip şcolit la Toulouse le-a dat titluri nobiliare de romi, pentru a stârni confuzie în minţile celor mai puţin mobilaţi la mansardă, de care lumea asta nu duce lipsă. Mi-e şi silă să revin acum cu episodul descalificant pentru nobleţea de care adoră francezii să facă paradă, cel cu denigrarea Simonei Halep după cucerirea titlului la Roland Garros. Modul în care au acţionat autorităţile lor, ca şi ale noastre, le-a transformat în nişte caricaturi a ceea ce vor să pară, dar nu vor fi vreodată în viaţa asta.
Tocmai de aceea, mâine, mă voi gândi cu respect la Franţa din scrierile lui Dumas şi-i voi ura să aibă parte de întoarcerea la normalitate şi bun simţ, ieşind din nostalgia onirică a fostului imperiu colonial. Şi poate că voi ciocni cu un bun amic care şi-a petrecut acolo ani buni din viaţă un pahar de ţuică românească pentru asta. Voi evita lăudata şampanie franţuzească pentru că e prea scumpă pentru posibilităţile mele şi pentru că mă tem să nu-mi iasă pe nas! Dar, repet, nu voi îmbrăca haine de gală, pentru că n-o să mă duc să mă pup cu ăia care ne înjură, ne umilesc şi vor să ne robească măcar spiritual - dacă altfel nu se poate. Şi care aşteaptă cu răbdarea vierului vremea în care li se va rezerva şi lor un rolişor în Imperiul Global, pe care-l pregătesc alţii mai mari şi mai tari decât amărâţii de ei!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
