Editorial LA ŢINTĂ - Născut pe 4 iulie
La această dată, în 1776, se năştea naţiunea americană. În prima parte a secolului XX vedea lumina zilei un om care avea să fie onorat cu titlul de cetăţean de onoare al municipiului Curtea de Argeş. Prof. Nicolae Enescu, căci despre dumnealui este vorba, se trăgea dintr-o familie cu rădăcini în Tigveniul Argeşului. Data naşterii nu i-a fost de bun augur, deşi viaţa sa a fost ca un roman. Tatăl, fost deputat ţărănist, a murit după ce a încasat o bătaie zdravănă într-o încăierare electorală petrecută prin zona actuală a parcului din vecinătatea Pieţei Centrale. La înmormântare sa, liderii veniţi de la Bucureşti s-au angajat pe marginea gropii fostului coleg să-l ajute pe orfanul Nicolae. Dar au uitat repede, aşa cum procedează acum şi urmaşii lor, politicienii de pe malul Dâmboviţei. Ca să n-o mai lungim, Nicolae Enescu a avut de suferit pentru naţionalismul său, fiind exmatriculat din facultate pentru atitudine antisemită. Practic, alături de alţi studenţi, participase la acţiuni de susţinere a lui Istrate Micescu pentru a ocupa postul de decan al Baroului de Avocaţi Bucureşti împotriva unui coleg de origine evreiască. S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, a ajuns profesor şi s-a întors la Curtea de Argeş, ca să profeseze. Aici s-a căsătorit cu Margareta, talentată muziciană, fiică a preotului Gheorghe, ctitorul de la Biserica Sf. Gheorghe. Tânăra pereche n-a avut parte de fericirea la care visa. Şi asta pentru că rosturile ştiute ale lumii se răsturnaseră cu fundul în sus, inversând valorile tradiţionale şi impunând dictatura pumnului în gură proletar cu ajutorul Armatei Roşii staliniste. Prof. Nicolae Enescu a fost arestat de Securitate pentru sprijinul acordat rudei soţiei sale, avocatul Dumitru Apostol, conducătorul mişcării de rezistenţă anticomunistă de pe Valea Topologului. A petrecut ani de calvar prin lagărele morţii, de la Piteşti la Jilava, de la Craiova la Aiud ş.a.m.d., până când - într-un târziu - a trecut dincolo de sârma ghimpată de pe ziduri în relativa libertate a imensei puşcării în care trăiau toţi românii care intuiau că se aflau de cealaltă parte a Estului Europei. În spatele gratiilor a trăit clipe traumatizante, pe care mai apoi le evoca prin ceaţa lacrimilor după 1990. Cea mai obsedantă întrebare pe care o rostea în acei ani era "Ce-o să-i spun eu lui Corneliu Coposu când ne-om întâlni pe lumea cealaltă - că ne-am risipit anii tinereţii luptând să-i păstrăm pe comunişti la putere?..." La eliberare îşi găsise casa ocupată de chiriaşi, dar nu i-a păsat prea mult, căci a avut o perioadă de domiciliu forţat prin Bărăgan. Când a revenit cu familia la Curtea de Argeş, s-a trezit muritor de foame, pentru că nu se încumeta cineva să-l angajeze pe un fost condamnat politic nici măcar ca măturător de stradă. A avut noroc cu Vasile Mohan, care a fost înainte de orice om şi abia apoi comunist. El a avut curajul să-l reintegreze în muncă şi în societate, redându-i demnitatea. Dar în toţi acei ani, prof. Nicolae Enescu s-a ştiut urmărit de Securitate, fapt confirmat şi de elevii săi, siliţi să dea raportul despre tot ceea ce făcea sau spunea. Ajunsese să se teamă şi să spună că ar avea ceva junghiuri la inimă, ca să nu se interpreteze - Doamne fereşte! - că, fiind plasată pe partea stângă a pieptului, ar insinua ceva politic.
Destinul său a fost să le supravieţuiască unora dintre torţionari şi multora dintre foştii colegi de puşcărie. După 1990 a reînfiinţat organizaţia PNŢCD din Curtea de Argeş şi, în 1996, a promovat un primar, pe prof. Gheorghe Nicuţ, care avea să rămână în post până în 2008. Atunci prof. Nicolae Enescu nu mai era printre noi. După ce se retrăsese din viaţa publică, în care se manifestase cu discreţie, refuzând să candideze şi pentru un post de consilier local, ca să lase loc tinerilor, nu-i venise să-şi creadă urechilor când i se spusese verde-n faţă că era timpul să facă pasul înapoi. Şi îl făcuse, cu acea demnitate aparte, care-i era proprie şi care-l determinase să nu-i condamne pe cei ce-l uitaseră în ultimii ani ai vieţii. Dumnealui urmase cu sfinţenie linia trasată de un fost camarad de suferinţă prin lagărele morţii, care spunea că totul poate fi iertat, dar nu trebuie uitat! Este - dacă vreţi - o moştenire grea şi pentru noi, cei ce mai facem încă umbră pământului. Pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţa rămâne o luptă pentru supravieţuirea de azi pe mâine, în care suntem umiliţi de cinismul puternicilor zilei. Care - deşi cu alte cuvinte decât cele aruncate de torţionari foştilor deţinuţi politici - pretind să le fim recunoscători pentru că ne antrenează să rezistăm la vicisitudinile vieţii, scutindu-ne de bolile îndestulării. Tocmai de aceea pomeneam despre acea moştenire: putem ierta, dar n-avem voie să uităm! Înţelepciunea bătrânească ne învaţă că "a fi domn e o-ntâmplare, a fi om - e lucru mare!" Iar dacă omitem aşa ceva, indiferent de data naşterii, ne merităm soarta, dacă-i suportăm pe falşii domni să ne călărească în continuare!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
