Editorial LA ŢINTĂ: Simona Halep - simbol naţional
Constănţeanca a ajuns în această postură în data de 9 iunie, cu trei luni şi ceva înainte să rotunjească vârsta de 27 ani, în momentul în care a cucerit la Paris primul său Grand Slam. Drumul parcurs de Simona n-a fost deloc uşor, ci presărat cu sacrificii din partea ei şi a familiei, cu lacrimi şi dureri ce valorizează enorm trofeul la care a mărturisit că visa de când a pus racheta de tenis în mână. Ca unul care nu m-am sfiit s-o critic în anumite momente de derapaj, îmi fac datoria de onoare de a-mi cere scuze pentru că n-am crezut până în pânzele albe în capacitatea ei de a-şi împlini visul şi a ni le izbândi şi nouă, iubitorilor acestui fascinant sport. Mărturisesc acum că am criticat-o şi din oftică, pentru că socoteam că nu-şi slujeşte aşa cum s-ar cuveni harul dumnezeiesc pe care l-a primit. În plus, mă temeam că pe măsură ce trec anii, şansele ei de reuşită scădeau dramatic. Cea mai mare dezamăgire mi-a produs-o a doua finală pe care a pierdut-o anul trecut, tot la Paris, contra Jelenei Ostapenko. N-am putut pricepe ce s-a ruptură s-a produs în mintea Simonei după un prim set câştigat şi un avantaj de 3-0 în al doilea, de s-a dus totul de râpă şi "obraznica aia mică" a întors jocul şi a renunţat la păpuşi, ca să se joace cu trofeul parizian...
Timpul ce s-a scurs a maturizat-o pe Halep, care a reuşit să-şi tempereze teribilismele infantile şi să-şi normalizeze relaţia cu fantasticul antrenor care este Darren Cahill. Nu ştiu ce influenţă a avut asupra ei Ion Ţiriac, dar - deşi nu se spune foarte apăsat - este de bănuit că a fost covârşitoare. Ea a apărut anul acesta schimbată în bine încă de la Australian Open când, deşi a pierdut la Caroline Wozniacki, s-a bătut aşa cum n-o mai văzusem vreodată şi nici eu, unul dintre criticii ei, n-am avut ce-i reproşa. Ceea ce mă îngrijora era faptul că avea dificultăţi cu jucătoare mult mai slab cotate, chiar şi după ce s-a instalat în fotoliul de lider mondial. Şi recunosc că m-am temut de frica Simonei de a câştiga acest prim Grand Slam. La Paris însă - cu mici excepţii - a evoluat ca un metronom, deşi după Stuttgart, Madrid şi Roma nu îndreptăţea cine ştie ce optimism. În Franţa a etalat un joc complet, cu o agresivitate bine dozată şi mai ales cu o stăpânire de sine admirabilă în momentele delicate. Şi ele n-au lipsit în optimi cu Andrea Petkovic, în sferturi cu Angelique Kerber, în semifinala cu Garbine Muguruza sau în finala de sâmbătă, cu Sloane Stephens. Pe care, după un început chinuit şi o revenire incredibilă în setul secund, a umilit-o în cel decisiv, făcând-o să declare că singura ei consolare este aceea că a fost bătută de nr. 1 mondial. Care, în opinia noastră, a românilor, este cea mai bună jucătoare din lume la ora asta şi, dacă-şi va putea menţine concentrarea şi forma pariziană, ar trebui să domine acest sport cel puţin 2-3 ani! Ea aduce gratuit imagine unei ţări căreia nu prea-i datorează ceva şi care - de obicei - face pe dracu-n patru ca să-şi marginalizeze valorile, promovând impostorii, pupincuriştii politici şi jigodiile.
Simona Halep ne-a făcut mândri că suntem români pentru că a ridicat drapelul naţional pe cel mai înalt catarg şi pentru că imnul României a plutit peste arenele de la Roland Garos. De-acum nu cred că-şi va mai permite Caroline Garcia s-o facă ţigancă pe vreo jucătoare româncă. Asta dacă nu aspiră ea la asemenea categorisire! Apoi o lume întreagă a putut vedea că naţiunea căreia îi aparţine Simona Halep nu este una dominată de mâncători de lebede, ciorditori şi bandiţi, ci aceea care i-a dat pe Constantin Brâncuşi, George Enescu, Henri Coandă, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica sau Mircea Eliade. Jucătoarea de tenis a intrat sâmbătă în galeria legendelor sportului slujindu-şi cu trudă talentul. Şi când spun asta mă gândesc la faptul că n-a trăit din har, ca Ilie Năstase, ci din muncă precum Ion Ţiriac. Şi nici n-a "ieşit în decor" ca Nasty ori ca altă colegă de generaţie care crede că faptul că arată arată bine îi dă dreptul automat să fie deasupra Simonei Halep sau a Mihaelei Buzărnescu, veritabile albinuţe, care deşi pot fi mătci - regine ale stupului - nu-şi arogă cu tupeu nesimţit asemenea titlu. Fata cu suflet mare de la malul Mării Negre ne-a luminat tuturor celor care nu ne permitem să ignorăm realitatea o perioadă tristă, dominată de "căţeleli" politice şi de miştocăreli ieftine, prin care ne-am obişnuit să facem haz de necaz. Simona ne-a dovedit tuturor că poţi să-ţi depăşeşti condiţia prin muncă, seriozitate şi încredere în forţele proprii. Iar într-o lume ca a noastră, în care şi cei care ne conduc dau impresia că ar avea tot felul de dizabilităţi, avem nevoie mai mult decât niciodată de simboluri. Iar ea este unul dintre acestea! Şi cel mai bun exemplu a fost dat la un anumit miting - dintre multele fără obiect serios desfăşurate sâmbătă la Bucureşti - când mulţimea i-a scandat ei numele, nu unui lider politic sau al cine ştie cărui gay. Iar asta ar trebui să le dea multora de gândit, pentru că oamenii despre care lor le place să creadă că sunt uşor de manevrat, încă nu şi-au pierdut uzul raţiunii. Sau au început să-l recapete...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
