Editorial LA ŢINTĂ - Lecţii de viaţă
Deşi uneori avem impresia că trăim într-o lume plictisitoare în care nu se întâmplă ceva menit să ne scoată din letargie sau lehamite, nu este deloc aşa. Cine are ochi de văzut şi minte de priceput, sunt sigur că-mi va da dreptate. Ca să mă fac mai bine înţeles, voi da exemplul nuferilor, care apar în ape deloc limpezi, dar ne bucură sufletele cu frumuseţea lor. Astăzi vă invit să vă aplecaţi asupra unor lucruri sau fapte considerate banale, care au totuşi frumuseţea lor aparte şi ne transmit mesaje sănătoase, prin care suntem îndemnaţi să nu dezarmăm, ci să luptăm în continuare.
Ieri vă spuneam despre drama în care s-a trezit că trăieşte Sebastian Andrei Duţă, atunci când s-a descoperit întâmplător că visurile sale puteau fi distruse de o boală cumplită şi de cele mai multe ori neiertătoare. Adolescentul din Şuici, care-şi dorea să ajungă fotbalist, nu s-a lăsat doborât de soartă şi le-a dat părinţilor puterea de a se bate pentru a salva situaţia. Strigătul de ajutor pe care l-au lansat nu s-a pierdut în neant, căci s-au găsit oameni care din puţinul lor au pus tain de suflet pentru a-l ajuta pe băiat. Şi aici nu vorbim numai despre personalităţi care au dreptul la statut de vedete, ci şi la cei ce au ales să uzeze de anonimitate. Solidaritatea omenească manifestată astfel ne dă dreptul la reînvierea speranţelor prin astfel de lecţii de viaţă.
Este binecunoscută situaţia în care a ajuns fostul fotbalist de la Steaua, Mihai Neşu, după accidentul cumplit suferit pe când activa la Utrecht, în Olanda. Acesta l-a condamnat să-şi ducă zilele într-un scaun cu rotile, soţia l-a părăsit cu copiii când a dat de greu, iar părinţii i s-au mutat într-o lume mai bună. N-a fost părăsit însă de prieteni ca fostul coechipier George Ogăraru şi alţii, care l-au ajutat să-şi mai îmbunătăţească pe cât e posibil condiţiţiile în care-şi duce zilele. Aici iarăşi putem spune că ne aflăm în faţa unor lecţii de viaţă, care dovedesc calitatea umană.
Şi pentru că tot suntem în lumea aceasta a sportului, haideţi să mai luăm nişte exemple. Simona Halep este un idol pentru o mulţime de copii din toată lumea, nu numai din România. Este de câtva timp liderul clasamentului mondial la tenis, dar pare să nu-şi respecte aşa cum s-ar cuveni poziţia la care a ajuns graţie talentului nativ, muncind şi fructificând cu echipa de sprijin mai toate oportunităţile ce i s-au ivit în cale. S-a dovedit însă că aerul rarefiat al înălţimilor performanţei nu prieşte oricui. Dovadă este faptul că Simona vânează de ani de zile un Grand Slam pe care alte sportive mai tinere şi mai norocoase l-au cucerit, interzicându-i izbândirea acestui vis drag. Omeneşte trebuie să acceptăm ideea că oricât s-ar strădui cineva, nu va putea să se comporte mereu ca un robot programat. Din prea multă dragoste pentru ea, s-ar putea ca toţi să avem pretenţii exagerate dacă le punem în balanţă cu posibilităţile reale de care dispune. Ceea ce poate deranja sunt însă nişte comportamente ce sugerează aere de vedetă şi o suficienţă condamnabilă. Iar modul în care-l tratează în unele situaţii pe reputatul ei antrenor, Darren Cahill, este greu de calificat. Simona ne-a dezamăgit şi peste Ocean, şi la Stuttgart, dar şi la Madrid. Acum s-a dus la Roma, declarând că nu are cine ştie ce aşteptări de la acea prezenţă. Spiritele raţionale vor susţine oricând argumentat că astfel de ieşiri publice nu se potrivesc unui lider mondial, pentru că nu-şi poate propune să facă doar act de prezenţă şi să dea autografe fanilor.
În aceeaşi situaţie se găseşte Cristina Neagu, cea care este socotită cea mai bună jucătoare de handbal din lume. Atunci când a venit la CSM Bucureşti, în vara trecută, toţi iubitorii de handbal au visat că trofeul Ligii Campionilor va reveni după doi ani la Bucureşti. În weekend, aceste visuri s-au transformat în coşmar la Budapesta, unde Gyor ne-a demonstrat ce poate face forţa unei echipe. Ambrosio Martin, care este şi selecţionerul României, declara că le-a învăţat pe elevele lui de la Gyor să joace fără vedete, după accidentarea lui Mork şi Tomori. Iar duminică s-a dovedit că avea dreptate, deoarece echipa lui a reuşit performanţa unică de a-şi păstra trofeul cucerit anul trecut în actualul format al competiţiei. Vardar Skopje a avut o sumă de vedete pe modelul Cristinei Neagu, un portar uluitor, în persoana franţuzoaicei Amandine Leynaud, dar Gyor-ul a avut o echipă, în care Eva Kiss, introdusă pe final în poarta maghiară, a salvat trofeul prin parada din ultimele secunde la Canadjia. Asta ca să nu mai spun ceva despre contribuţia fantastică a braziliencei Amorim, care de multe ori se remarca prin apărarea dură pe care o făcea, dar în finala mare a fost decisivă în prelungiri, mai ales.
Toate acestea se constituie în lecţii de viaţă din care toţi avem de învăţat, dacă nu vrem să batem pasul pe loc sau să pozăm în infailibili. Şi apropo de asemenea specimene, le-aş aminti cugetarea unui clasic al literaturii, care avertiza că proştii cu pretenţii de savanţi sunt mai periculoşi decât cei ce sunt pur şi simplu ignoranţi!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
