Editorial LA ŢINTĂ - Noi provocări ungureşti, vechi somnolenţe româneşti...
Asta este problema existenţială care-i frământă pe mulţi români îngrijoraţi de tolerarea iredentismului maghiar pe teritoriul ţării noastre. Şirul provocărilor unor reprezentanţi ai acestei etnii privilegiate care se plânge cui are timp s-o asculte că este oprimată în România pare fără de sfârşit. Evident este o minciună sfruntată, căci reprezentanţii ei ocupă funcţii în structurile puterii locale şi centrale ale statului român, ceea ce nu se întâmplă cu minoritatea românească din Ungaria. Şi pentru că responsabilii statului nostru au fost destul de laşi şi au tăcut, şirul sfidărilor nemeşeşti cu rădăcini istorice a continuat mai aprins după decembrie 1989 când s-au întâmplat fapte abominabile, apoi în 1990 prin conflictul interetnic din martie, de la Tg. Mureş, în care s-au înregistrat 5 morţi şi 278 răniţi şi au culminat cu spânzurarea păpuşii Avram Iancu, acum câţiva ani şi cu insistenţa cu care este promovat conceptul aşa-zisului Ţinut Secuiesc. În subsidiar se arborează prin locuri publice, pe clădiri oficiale şi mai peste tot pe meleagurile locuite de maghiari în România drapele ungureşti şi alte elemente de identificare ale statului vecin, în paralel cu negarea permanentă a principiilor înscrise în Constituţie care vizează conceptul de stat naţional unitar şi indivizibil. Iar dacă denunţarea permanentă a tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial şi al celui de-Al Doilea, dublată de o propagandă agresivă pentru restaurarea Ungariei Mari nu poate fi asociată cu iredentismul, înseamnă că ne-am cam pierdut simţul realităţii! Nu vreau să readuc în memoria colectivă nici rănile provocate de masacrele comise de trupele horthyste în septembrie 1940 la Ip, Trăznea şi alte localităţi transilvane, dar nici faptul că Mihăilă Cofariu, cel călcat în picioare la Tg. Mureş în martie 1990 de Erno Barabas şi acoliţii săi, a fost prezentat lumii drept etnic maghiar torturat de sălbaticii de români. Dar mă întreb cum ar fi reacţionat autorităţile de la Budapesta dacă un Csibi Barna român ar fi spânzurat în piaţa publică o păpuşă care l-ar fi reprezentat pe Lajos Kossuth ori dacă Ambasada Ungariei la Bucureşti ar fi fost atacată cum a fost a noastră la Budapesta cu puţin timp în urmă?... Pentru occidentalii care n-au habar cum sunt trataţi românii ce nu vorbesc ungureşte în locuri în care maghiarii cred că pot face legea în ţara noastră, ar fi de neimaginat ca un vânzător de magazin turc stabilit în Germania să nu-l servească pe un neamţ la el acasă pe motiv că nu-i ştie limba ori ca un maghrebian să-l lase cu ochii-n soare pe un francez pentru că nu i s-a adresat în arabă. Acolo, ca şi în SUA, Anglia sau în oricare alt stat civilizat nu-şi permite cineva să scuipe pe lege, cum se întâmplă la noi în aşa-zisul Ţinut Secuiesc. Locuitorii acelor state sunt mândri de calitatea lor de cetăţeni, iar dacă nu le convine, pleacă! Sunt atâtea state multietnice în lumea asta mare, în care se respectă cu stricteţe limba oficială, dar nu-i opreşte cineva pe etnici să vorbească şi în limbile materne. La noi, însă, minoritatea maghiară vrea să ne impună oficial limba ei, de parcă România ar fi un sătuc din Ungaria Mare. În oricare alt stat normal, asemenea atitudine ar fi considerată o sfidare la adresa majorităţii şi ar fi taxată ca atare, numai la noi, nu!
De ce scriu aceste lucruri?... Simplu: mâine maghiarii sărbătoresc Ziua Naţională, după ce la 15 martie 1848 a izbucnit la Budapesta revoluţia antihabsburgică. Şi, deşi avem legi care stabilesc clar când se pot arbora însemne ale altor state pe teritoriul României, încă din 13 martie, la Sf. Gheorghe au apărut bannere cu drapele în culori ale statului vecin. Este o flagrantă încălcare a legilor, care nu este singulară şi nici cea mai gravă. Dar la care nu reacţionează oficialii statului nostru, care se poartă cu cei ce le comit cu o îngăduinţă de-a dreptul scandaloasă. Dacă nu mă înşeală memoria, în urmă cu un deceniu, într-o localitate din sudul Franţei, dominată de populaţii venite din nordul Africii, atunci când s-au arborat drapele naţionale ale altor state în vitrinele magazinelor, fără să se înregistreze cine ştie ce incidente, s-a intervenit cu armata şi s-a reinstaurat ordinea de drept. Atunci când la Barcelona s-a sfidat Constituţia Spaniei şi s-a votat pentru independenţa Cataloniei, s-a intervenit cu tancurile şi n-a cârâit cineva. Sunt fapte petrecute recent, prin care s-a dat dovadă de fermitatea necesară pentru păstrarea unităţii statului, din care ar avea multe de învăţat şi guvernanţii noştri, dacă nu vor să fie trataţi de proprii cetăţeni ca nişte momâi. Noi, oamenii de rând, am respectat şi respectăm zilele tuturor naţionalităţilor conlocuitoare şi nici prin minte nu ne trece să le calificăm drept zile de doliu naţional, cum fac etnicii maghiari la fiecare 1 Decembrie, şi cu atât mai vârtos în acest an al Centenarului Marii Uniri. Dar asta nu înseamnă că suntem tentaţi să pupăm cizmele nemeşilor, pentru că noi n-avem obligaţii faţă de ei, ci numai de semenii noştri. Nu ştiu ce provocări vor mai pune la cale liderii etnicilor maghiari, inclusiv cei din UDMR, care şi-au dat recent arama pe faţă, dar trebuie să apară reacţiile necesare pentru a înţelege cu toţii că nu se poate să pună la nesfârşit în inferioritate majoritatea populaţiei României profitând de slăbiciunile liderilor de la Bucureşti. Pentru că nu ei înseamnă ţara, ci noi, ăştia care muncim şi le permitem să ducă o viaţă de vis prin palatele construite ştiu ei cum. Şi mai ales să nu uite proverbul vechi cu scroafa care s-a urcat în salcie, să-şi reconsidere poziţiile instaurând dictatura legii în bătătura acestei ţări care nu poate fi veşnic terenul de joacă al minoritarilor, indiferent cine ar fi ei!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
