Editorial LA ŢINTĂ - Se va încumeta cineva să scrie o istorie adevărată a monarhiei din România?...
Aceasta este una dintre întrebările care mă frământă acum când încep zilele de doliu naţional decretate pentru moartea ultimului nostru suveran. Ca român, mi-aş dori să citesc istoria adevărată a poporului meu, nu cea falsificată, care mi s-a servit cât timp am fost elev. Şi vă rog să reţineţi faptul că am fost, împreună cu colegii mei, unul dintre privilegiaţii sorţii. Asta pentru că am avut nişte profesori de Istorie care în timpul epocii ceauşiste şi-au asumat riscurile de a ne oferi celor care aveam urechi de auzit şi minte de priceput unele frânturi de adevăr. Şi-mi fac o datorie de onoare din a-i nominaliza pe Nicolae Trăznea şi pe Petre Hirică. Apoi, din bucăţele, am putut să-mi fac, în mare, o idee ispitindu-i pe oamenii născuţi mai devreme, ca să-mi spună cum era "înainte de..." Cum am fost un împătimit al istoriei, am devorat pur şi simplu o sumedenie de cărţi - unele apărute prin străinătate, la care am ajuns după 1990 - privitoare la trecutul acestor meleaguri mioritice. Tot pe-atunci am avut ocazia să citesc în Limba franceză o carte a lui Gheorghe Brătianu, istoricul pierit prin lagărele de exterminare comuniste, intitulată - dacă nu mă înşel - "O istorie a Mării Negre". De acolo am aflat o sumedenie de lucruri interesante de care n-aveam habar. Mai apoi, când m-am lăsat cuprins de pasiunea pentru jurnalistică, am reuşit să stau de vorbă cu mulţi dintre supravieţuitorii grupului de rezistenţă de pe Valea Topologului, condus de către av. Dumitru Apostol. La Corbeni l-am cunoscut bine pe nenea Nicu Diaconescu, cel care a făcut parte din acel grup şi apoi a fost ascuns ani la rând pe unde nu te-ar duce mintea. Am purtat multe discuţii, mi-a dat şi jurnalul său, i-am scris povestea în ARGEŞUL şi în GAZETA de ARGEŞ, aşa cum am procedat şi cu Vergilică Manolescu, din Turburea, cel care ajunsese la puşcărie după ce ai lui îi sprijiniseră pe luptătorii anticomunişti din grupul condus de fraţii Arnăuţoiu, "Haiducii Muscelului". Adevărate mine de aur informaţional au fost doi oameni de care mi-e dor ca de părinţii mei - prof. Nicolae Enescu şi ing. Aurel Ilea - care mâncaseră şi dumnealor pâinea puşcăriilor roşii alături de alţi martiri ai luptei anticomuniste. "Domnule, la o manifestaţie organizată de comunişti la Sibiu, am asistat la o scenă în care un tip îl înjurase pe Regele Mihai şi era cât pe ce să fie linşat de oameni!" - îmi povestea dl. Ilea... Acum, Majestatea Sa nu mai este, iar urmaşii săi i-au exclus de pe listă pe reprezentanţii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care ar fi dorit să-şi ia adio de la omul care la vremea tinereţii lor întruchipa ţara, cu istoria şi toate valorile creştine!
De-acum, Regele nostru, al cărui destin de-a dreptul shakesperian ne cutremură pe toţi cei ce avem un dram de omenie în noi, a devenit un punct de reper istoric, la care naţia se va putea raporta. De-a lungul timpului, pe seama sa s-au brodat fel şi fel de poveşti aiurea, cu multe chestii împrumutate de la Carol al II-lea. S-a spus sus şi tare că suveranul silit să abdice de către Groza şi Dej ar fi plecat în exil cu un tren plin de bogăţii. Era o minciună sfruntată, transferând vina lui Carol al II-lea către fiul său. Culmea este faptul că şi în prezent mai sunt destui cei care încă mai cred tâmpenia asta! Chiar şi în ultimele zile am auzit tot felul de neadevăruri clamate "pe sticlă" de tot felul de diletanţi, de interesaţi sau - pur şi simplu - de puturoşi sau de proşti făcuţi grămadă, dar cu o căruţă de pretenţii. N-o să vă plictisesc cu enumerarea lor, pentru că ştiu cât de preţios poate fi timpul pentru oameni inteligenţi. Dar nu voi trece peste gafele ce privesc anumite stări de lucruri din singurul Oraş Regal din România ori peste transmiterea unor date istorice "după ureche", care măresc confuzia. Astfel s-a spus că autorităţile locale ar fi lăsat în paragină Gara Regală, fără a avea habar că acea clădire de patrimoniu era în administrarea Regionalei de Căi Ferate Craiova. Care - cică! - ar fi găsit soluţia fardării neglijenţei proprii prin draparea zidurilor cu steaguri... Apoi, o fătucă frumuşică şi-atât se dădea mare afirmând "pe sticlă" că Regele Mihai ar fi părăsit România în decembrie 1947 când, de fapt, plecarea fusese în 3 ianuarie 1948.
N-am să mai aduc alte argumente, dar personal nu pot trata aceste inadvertenţe ca pe nişte simple erori umane. Şi de aceea cred cu tărie că avem nevoie de o istorie adevărată, scrisă de istorici, şi nu de iluzionişti care se screm să ne convingă că ar fi istorici, dacă nu chiar întrupări ale vechilor cronicari, asumându-şi ilegal calităţi pe care nu le vor avea vreodată. Însă nu sunt deloc optimist, deoarece încă nu ştim ce s-a întâmplat cu adevărat în decembrie 1989, adică într-o perioadă pe care mulţi dintre noi am trăit-o, d-apoi după mai bine de o sută de ani...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
