Răbdarea a ajuns la limită!
Mai ţineţi minte tragedia familiei Anghel din Bucureşti? S-a întâmplat acum un an: băiatul cel mic, Ionuţ, a fost sfâşiat de dulăi într-un parc din capitala patriei, fapt care a şocat pe toată lumea şi a grăbit adoptarea legislaţiei de eutanasiere a maidanezilor. După cum era de aşteptat, legea a dat satisfacţie celor aflaţi în conflict cu animalele fără stăpân şi a nemulţumit rău de tot pe iubitorii acestora, care au contraatacat în justiţie. Onorata instanţă a suspendat metodologia de aplicare, aşa că suntem astăzi în situaţia de a avea o lege a maidanezilor care nu se aplică, iar subiecţii îşi fac de cap în voie pe străzi. Mai ales în Curtea de Argeş, unde mai mult decât oriunde, patrupedele s-au îngrăşat peste măsură şi înmulţit asemenea. E, desigur, un semn al blândeţei cu care autorităţile noastre au tratat problema, dar şi al dragostei pentru cel mai bun prieten al omului, pe care o arată mulţi argeşeni. În drumul meu spre redacţie, în fiecare dimineaţă întâlnesc la câteva case depărtare de a mea, o doamnă care împarte cu dărnicie vreo două pâini celor 4-5 dulăi care-şi duc veacul prin apropiere. Zilnic! Să nu uităm nici ostilitatea cu care erau întâmpinaţi hingherii d-lui Nastea de o anume parte a locuitorilor de la blocuri, nici de protestele viguroase la care subscriau mai multe doamne de bine din urbe. Cu toate astea, legea-i lege, nu tocmeală, deci trebuia pusă în aplicare, doar că până când au hotărât consilierii ce bani să aloce acestui sector bugetar, a ieşit suspendarea de la tribunal şi nu s-a mai văzut picior de hingher prin Curtea de Argeş. În alte oraşe, Bucureşti de exemplu, legea se aplică, cel puţin aşa se vede la televizor. Aşa că e îndreptăţită reacţia cetăţenilor care i-au luat la rost pe primar şi vice la deschiderea anului şcolar la nr. 6: când rezolvă problema? Pentru bunicii care îşi duc nepoţii la şcoală nu contează ce chichiţe avocăţeşti au folosit asociaţiile de protecţie a maidanezilor, câtă vreme sunt siliţi să dea piept cu ei în fiecare dimineaţă. Nici că pentru omorârea unui câine se plătesc bani grei, importantă e siguranţa lor şi a celor mici. A nu recunoaşte acest drept al tuturor cetăţenilor din Curtea de Argeş, echivalează cu a lăsa o portiţă larg deschisă producerii unor tragedii precum cea de acum un an, din Bucureşti. Ce nenorociri trebuie să se mai întâmple până când administraţia noastră să treacă efectiv la treabă? Cuvintele grele, adresate de părinţi şi bunici edililor noştri, probează că răbdarea oamenilor a cam ajuns la limită...
