Un sfert de secol pierdut. Spre generația de sacrificiu
Recunosc! Îmi este din ce în ce mai teamă! Teamă că și generația mea o să devină una de sacrificiu, la fel ca generațiile bunicilor și părinților noștri. Generații marcate de un greu și teribil război, de instalarea unui regim nenorocit și de o „revoluție” care a favorizat niște neocomuniști dați cu vopseaua capitalismului care încă ne conduc.
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, soldate cu peste 1000 de morți și venirea la putere a unei clici care au construit capitalismul mioritic. La scară istorică 25 de ani ar părea că nu înseamnă prea mult, dar, ținând cont de viteza cu care se mișcă toate în jurul nostru, înseamnă imens.
România de după 89 nu avea datorii de plătit (așa cum are azi), ci exista o agricultură onorabilă, fabrici și întreprinderi în care lucrau milioane de oameni și pentru care statul trebuia să facă tot ce se poate ca să-i protejeze, ca să nu părăsească țara. Iar azi ne întrebăm de ce deficitul la fondul de pensii este atât de mare. De ce sunt mai mulți pensionari decât angajați. Păi, să răspundă parveniții care au decopertat țara în anii 90 și care și-au făcut averi imense.
Laitmotivul regimului neocomunist vopsit de după 90 ale cărui rămășițe ne conduc și azi, un sfert de secol mai târziu, a fost „ruina”. Prețul capitalismului mioritic cu accente bananiere a fost plătit de milioanele de români care au plecat din întreprinderile ruinate, ca să poată să-și întrețină familia. De aici au luat naștere alte fenomene sociale (creșterea copiilor, în absența părinților).
Sfertul de secol găsește România dezbinată, frustrată, nevrotică, scârbită de clasa politică (niște măscărici pe drept cuvânt).
La o succintă privire în istorie, făcând o comparație cu alte perioade (similare ca întindere în timp) ne putem da seama de amploarea fenomenului. Să luăm realizările din perioada 1856-1881: Unirea Principatelor, reformele din timpul lui Cuza, aducerea principelui străin, Constituția modernă din 1866, obținerea Independenței, construcția de infrastructură feroviară, proclamarea Regatului. Din 1881 începe consolidarea statului român modern care se va desăvârși la 1918, odată cu Marea Unire. Apropo de Marea Unire, în 4 ani (2018) se împlinesc 100 de ani de la acest măreț act, însă nu avem o autostradă care să lege provinciile istorice: astăzi, unirea înseamnă infrastructură.
Să îmi spuneți și mie niște realizări comparabile cu ce s-a făcut în perioada aia. Dar, vă rog, nu mi-o băgați p-aia cu NATO și UE, că acolo ne-au „ajutat” poziția geografică și 11 septembrie.
Fiecare perioadă a avut nenorocirile ei, ținând cont de contextul internațional (războaie, ocupații, impunerea comunismului), însă mereu s-a construit ceva, toți au avut un plan pentru România. Au spus vrem ca România să devină...! Deci a existat un drum convenit de clasa politică. În schimb, politicienii de azi sunt pe principiul „Trăiește clipa”, nu te gândi la ziua de mâine.
Teama pe care o exprimam mai sus e și ea o formă de conștientizare. Azi avem posibilități mult mai multe decât părinții noștri. O generație urmează să preia ștafeta de la „cei vechi”. Dacă noi nu o să încercăm să facem ceva bine pentru România, atunci „declar pierdută țara!”.
