TABLETĂ DE SCRIITOR: DORUL - CA O ARSURĂ PE SUFLET
M-au încercat multe doruri, ca nişte pâlpâiri uşoare pe vârful unui deal- unde bunica zicea că joacă bani de aur. Au fost doruri blânde, pentru o codană din clasa a patra; apoi pentru o blondă din clasa a opta; pentru prima iubire adevărată: colega mea din anul întâi de facultate. Atunci am simţit puterea trupurilor şi dorurile sufletelor înfrăţite - ca o arsură pe buzele noastre, care se sărutau. Era primul dor - şi nu se mai stingea: ardea zi şi noapte, nu numai în sufletul meu, ci pe toată suprafaţa trupului; eram luat în stăpânire de el; la rândul meu luam în stăpânire trupul acela mlădiu şi frumos, de care mă bucuram deplin.
Ne-am căsătorit, însă dorul nu a trecut, s-au succedat anii, dorul meu tot atât de fierbinte a rămas; am avut un copil, însă dorul tot mă stăpânea cu puterea lui de neuitat. Şi a bătut un vânt cenuşiu - şi a venit o moarte nemiloasă, care mi-a răpit iubita.
Dorul meu, din primul an de facultate, nu s-a potolit; apoi am trăit mulţi ani trişti, singur ca o stâncă cenuşie, care ar fi vrut să rodească, însă nu mai putea, fiindcă nicio sămânţă nu prinde rădăcini pe o piatră. Primul nostru rod era alături: copilul nostru, care avea acum alt copil… Bătălia nu părea pierdută definitiv, ci transferată spre altă generaţie.
