Poetul Ion Minulescu (7 ianuarie 1881 - 11 aprilie 1944), celebru cântăreț de "Romanțe pentru mai târziu"...
Structurile liricii românești se aflau, la începutul secolului al XX-lea, în plin proces de modernizare și reevaluare estetică: lirismul esențializat al lui Blaga, plânsul dureros al lui Bacovia, ermetismul ingenios al lui Barbu sau dramatismul esențial al lui Arghezi. Alți doi tineri poeți își asumă și ei sarcina remodelării structurilor lirice ale poeziei românești. Unul era Octavian Goga, cântărețul militantismului social și național la nivelul epocii, iar celălalt se numea Ion Minulescu, poetul care aducea cu el simbolismul francez, propunându-și o diversificare de mijloace care să permită poeziei noastre europenizarea rapidă în materie de gust și de sensibilitate...
Ion Minulescu a văzut lumina zilei la 7 ianuarie 1881, la o săptămână după moartea tatălui său, negustorul Tudor Minulescu, din București, mort chiar în timpul petrecerii de revelion, și al Alexandrinei Ciucă, originară din Slatina, care s-a recăsătorit câțiva ani mai târziu la Pitești cu Ion Constantinescu, căpitan de cavalerie. Așa cum povestește în romanul său autobiografic, Ion Minulescu a copilărit la Pitești, unde și-a făcut și studiile, iar în adolescență îi plăcea să-și petreacă "vacanțele la via bunicilor materni" din Slatina.
La îndemnul mamei sale, Ion Minulescu frecventează clasele primare și primele clase liceale la Pitești, iar ultimele două la pensionul "Brânză și Arghirescu" din București, unde obține și diploma de bacalaureat. Deși se înscrie la Facultatea de Drept din București, tânărul student renunță din primul an, pentru a urma Dreptul la Paris, unde se formează ca scriitor între anii 1900-1904, "frecventând mai mult boema literar-artistică a cafenelelor pariziene". Proaspăt reîntors de la Paris, cântărețul "Romanțelor pentru mai târziu" năvălea în peisajul liricii românești "ca un torent din metropola de care era plină imaginația noastră spre care tindeau toate aspirațiile sufletului nostru nostalgic", consemna Victor Eftimiu, în volumul său de "Portrete și amintiri" (p. 143). Tânărul poet "cu barba roșcată, cu șapcă și ochelari, părea exuberant, familiar, cu gesturi largi, dezordonate, cu țipete stridente"... Cu acest "portret extravagant", Ion Minulescu devine foarte popular în mediul creatorilor, mai ales în cafenelele literare ale epocii, cu deosebire la "Kubler" și la "Imperial", unde se aduna toată "floarea literelor și artelor românești". La cafeneaua pe care poetul Ion Barbu o socotea "cabinet de lucru" veneau de obicei Ion Barbu, Ilarie Chendi, Octavian Goga, Șt.O. Iosif, Dimitrie Anghel, Felix Aderca, Victor Eftimiu, pictorul Iser și alții, care împreună stăteau la taifas ore-ntregi. Bineînțeles,că Ion Minulescu era un personaj "principal și esențial", unul dintre poeții români care a atras în sfera poeziei moderne o mare categorie de cititori. Colaborează cu versuri și proză (Din jurnalul unui pribeag) la revista lui Ovid Densuseanu "Viața nouă" (1905). Apoi, frecventează împreună cu Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, Mihail Sorbul și alții, cenaclul patronat de celebrul estetician, prof. Mihail Dragomirescu. Cu Minulescu a intrat, practic, în poezia română peisajul citadin civilizat, precum și strada ca metaforă. De altfel, în perioada interbelică, Ion Minulescu era chiar denumit "poet al străzii". Imaginea marilor aglomerări urbane, furnicarul lor omenesc, cu marile și chiar micile lor tragedii, are în opera lui Minulescu nu un ecou tragic, interior, ci doar un efect spectacular, poetul concepându-și romanțele ca texte de spectacol, fiind personaj și actor în același timp: "Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!.../ Dar fiindcă m-am născut fără să știu,/ Sau prea curând,/ Sau poate prea târziu.../ M-am resemnat ca orice bun creștin,/ Și n-am rămas decât... Cel care sunt!" (Nu sunt ce par a fi, 1938).
Romanțele sale erau îndrăgite, căutate, cântate și interpretate de numeroși iubitori de cultură. De altfel, poetul se manifesta în mijlocul lor. Recita, ca un veritabil actor, poemele sale la șezători literare, la cafenele, în spectacole culturale diverse, iar caracterul de spectacol teatral al versurilor sale s-a păstrat și în posteritate. Publicat în revista "Convorbirile critice", poemul "În orașul cu trei sute de biserici" stârnește entuziasmul lui I.L. Caragiale, care îi scrie de la Berlin lui M. Dragomirescu: "Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? <<În orașul cu trei sute de biserici>> este ceva neprețuit. Acesta nu mai e domnișoară! Acesta e bărbat! Bravo lui ! De mult n-am mai avut așa impresie. Îl salut călduros și-i mulțumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut-o cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre el, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăz. De coeur, Caragiale".
Să revedem primele versuri din poemul amintit: "În orașul cu trei sute de biserici,/ De trei ani,/ Sună clopotele-ntr-una.../ Și orașul plin de lume/ Ce se-ntâmplă:/ - Unde-i sfântul?.../ Unde-i sfânta fără nume?.../ Pentru cine sună-ntr-una clopotele de trei ani?..." (Liturghii Profane, 1908). El însuși a editat și a condus reviste, precum "Revista celorlalți" (1908), o revistă de orientare simbolistă, în fruntea căreia semnează articolul program "Aprindeți torțele să luminăm prezentul literar!", îndreptat împotriva artelor tradiționaliste. În colaborare cu Liviu Rebreanu, înființează revistele culturale "Viitorul" (1910), "Insula" (1912), "Citiți-mă" (1922), unde atrage colaborările unor scriitori ca George Bacovia, Dimitrie Anghel, Adrian Maniu, Claudia Millian, poetă și publicistă, cu care se va căsători la 11 aprilie 1914. Devine funcționar în Ministerul de Interne (1914-1919), apoi în Ministerul Cultelor și Artelor (1922-1940), precum și director al Teatrului Național (1926).
Volumul de debut "Romanță pentru mai târziu" (1908) se bucură de un succes deosebit în rândul cititorilor, fiind reeditat de mai multe ori în perioada interbelică. Urmează alte volume: "Liturghii profane" (1908), "De vorbă cu mine însumi" (1913), "Strofe pentru toată lumea" (1930), "Nu sunt ce par a fi" (1936) etc. Publică volumul de proză "Măști de bronz și lampioane de porțelan" (1920), apoi se impune cu mai multe romane: "Roșu, galben și albastru" (1924), "Corigent la limba română" (roman autobiografic, 1928), "Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului" (roman satiric, 1931), "3 și cu Rezeda 4" (1933), iar ca autor dramatic "Manechinul sentimental" (1926), "Amantul anonim" (1928) etc. Este distins în 1928 cu Premiul național de poezie, de către Societatea Scriitorilor Români.
Din păcate, poetul, prozatorul și dramaturgul Ion Minulescu a devenit o victimă colaterală a războiului, deoarece, la 11 aprilie 1944, și-a pierdut viața, printr-un atac de cord, în locuința sa din București, în timpul bombardamentelor americane asupra capitalei României. După moartea poetului, de reeditarea operei se ocupă fiica, artista Mioara Minulescu, împreună cu văduva, poeta Claudia Millian (1887-1961), care reușesc să înființeze Asociația "Prietenii lui Ion Minulescu" (1945), prin care se acordă premii anuale tinerilor poeți talentați, iar locuința familiei din București devine "Casa memorială Ion Minulescu" (1947).
În viață, Ion Minulescu era un scriitor deosebit de activ. Se bucura de aprecieri în cercurile literare și în opinia publică românească, romanțele sale fiind căutate, cântate, recitate de către admiratori: "Știți voi ce sunt versurile mele?/ Zboruri în zigzag de rândunele,/ Zboruri fragmentate/ Rupte/ Și-nnodate/ Ca să poată fi de toți cântate,/ Nu cetite numai pe sub gene -/ Pui golași de vrăbii fără pene" (Ita est… 1939). Participa la șezători literare, întruniri colective, spectacole și poetul interpreta în chip magistral creații ca cele din volumul "De vorbă cu mine însumi": "Da…/ Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit -/ Celor ce plutesc pe mare,/ Celor ce plutesc pe vânt,/ Celor ce plutesc în versuri,/ În culoare/ Și în cânt,/ Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…/ Da…/ Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit" (Alea jacta est, dedicată pictorului Iser, 1909). În general, cititorii de azi aderă încă la romanțele minulesciene, cu deosebire la cele cu temă erotică, gustându-le jovialitatea și calamburul, savoarea burlescă, sentimentalismul. Modul de a simți e inedit, implicând în propria structură un anume gen de umor: "Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…/ Dar fiindcă azi mi te dai toată,/ Am să te iert,/ E vechi păcatul/ Și nu ești prima vinovată!"… (Celei care minte, 1906). Umorul izvorăște tocmai din această răsturnare a clișeelor, din afișarea frivolității, ca și din înlocuirea confesiunii șoptite printr-o serenadă în piața publică, cu gesticulația și afectările de rigoare: "Că ne iubim - și-o știe lumea toată -/ E-adevărat;/ Dar cât ne vom iubi/ Nici noi nu știm,/ Nici lumea nu va ști…/ Și nu va ști-o, poate, niciodată"... (Romanță fără muzică, 1908).
Poetul își câștigă publicul prin familiaritate, prin senzația de destindere, printr-o fantazare cuceritoare. Succesul poeziei lui Minulescu nu mai e o consecință a unei mode poetice, ci pur și simplu, o realitate motivată de nevoia de poezie neîncifrată. Așadar, poezia lui Minulescu, cu deosebire romanțele, își păstrează și astăzi prospețimea, ca o operă de circulație lejeră, la nivelul șansonetei sau al cântecului antonpannesc modernizat: "Iubire, bibelou de porțelan,/ Obiect cu existența efemeră,/ Te regăsesc pe-așceeași etajeră/ Pe care te-am lăsat acum un an"... (Romanță fără ecou, 1928). Într-o "Spovedanie", fiecare strofă își dezvăluie o sfâșiere lăuntrică: "Mă doare amintirea tinereții.../ Mă doare tinerețea mea de ieri.../ Mă doare tot ce-a fost/ Și nu mai este.../ Mă doare tot ce-a fost/ Și tot ce știu/ Că va fi veșnic după mine"... Printr-o creație dedicată frumoasei sale soții, Claudiei Millian, poetul ne introduce în peisajul citadin dominat de tristețe și nostalgii, prin apariția celor doi bătrâni care se plimbă ținându-se de mână: ... "În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Orășenii pe trotuare/ Merg ținându-se de mână,/ Numărând în gând cadența picăturilor de ploaie,/ Ce coboară din umbrele,/ Din burlane și din cer/ Ca puterea unui ser/ Dătător de viață lentă,/ Monotonă, inutilă și absentă... // În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân și o bătrână -/ Două jucării stricate -/ Merg ținându-se de mână"... (Acuarelă, 1920).
Vrednică de semnalat este și imaginea din "Romanța inimii", prin care Minulescu năzuiește obsesiv pentru "un strop de apă vie" în poezia sa, care să renască, precum voinicul din poveste. Leitmotivul fiecărei strofe este chiar "Inima.../ ciutură spartă", căreia îi cere: "Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie.../ Dă-mi un strop de apă vie!" Așadar, cred că a venit vremea să "aprindem și noi torțele minulesciene" cu un „strop de apă vie", în semn de omagiu la 135 ani de la nașterea poetului… Din când în când ne este dor de grațioaselor sale "Romanțe pentru mai târziu", cu ecouri tot mai prelungite în sufletele românilor…
