Incursiune în legende, pe urmele Meşterului Manole
Este mai greu să transformi realitatea în poveste sau legenda în adevăr? La această întrebare s-a oferit un răspuns sâmbătă seara, pe canalul de televiziune publică TVR2, unde a putut fi urmărit, în cadrul emisiunii "Locuri, oameni şi comori", un scurt documentar istoric - "Meşterul Manole: adevărul din spatele mitului", în care istoricul şi jurnalistul Emilia Nicolaescu i-a avut ca invitaţi pe directorul Muzeului Municipal, Ştefan Dumitrache şi pe muzeograful Adrian Enache. Pornind de la cunoscuta legendă a Meşterului Manole, s-a mers pe urmele personajelor acestei scrieri în încercarea de a se demonstra, cu dovezi clare, că au existat în carne şi oase şi că au fost aşa de măreţe, încât lucrarea lor a trebuit să fie povestită, cântată şi pictată pentru ca toţi să o cunoască şi să ia aminte.
De la un zid, la o capodoperă arhitecturală
Mănăstirea a fost construită la porunca lui Neagoe Basarab, care l-a tocmit pe meşterul Manole, un mare arhitect şi constructor de la acea vreme, despre care nu se ştie exact ce naţionalitate avea. Se spune că se trăgea dintr-o zonă armeană a Imperiului Otoman, însă decoraţiunile mănăstirii sunt de origine georgiană. În nişte documente de la Constantinopol este consemnat că Manole s-a cunoscut cu Neagoe Basarab la Istanbul, unde au lucrat împreună la construirea unei moschei, în vremea sultanului Baiazid al II-lea, amândoi fiind foarte pricepuţi şi învăţaţi. Meşterii lui Manole au ridicat actuala biserică pe temelia uneia mai vechi, ce data din secolul al XV-lea. Este vorba de ruinele bisericii construite în 1439 de Vlad Drăculea, care dorea să facă o catedrală mitropolitană. Din cauza instabilităţii locului şi a două seisme puternice de la sfârşitul sec. al XIV-lea, care sunt consemnate şi în istorie, clădirea s-a surpat. În 1512 a venit la conducerea Ţării Româneşti voievodul Neagoe Basarab, care, găsind acel zid-ruină (care apare şi în legendă), a consolidat zona cu piatră, cărbune, bile de stejar şi var nestins, ridicând o biserică făcută numai din piatră de calcar. Istoricul Ştefan Dumitrache a relatat că, la acea vreme, creştinilor le era interzis să construiască lăcaşuri de cult cu marmură, fiindcă sultanul Selim nu aproba utilizarea marmurei greceşti decât pentru moschei. Matei Basarab, însă, s-a folosit de un truc şi a cerut aprobare sultanului să aducă marmură din insulele greceşti sub pretext că era destinată construirii unor băi, obţinând astfel consimţământul.
Ce se construia ziua, se surpa noaptea
În cadrul emisiunii s-a explicat şi ce anume a sortit construcţia la această soartă, deşi Manole era neîntrecut în ridicarea unor monumente grandioase. Ştefan Dumitrache a menţionat că greşeala din capul locului a fost a lui Neagoe Basarab, care l-a obligat pe Manole să lucreze cu o echipă formată din cei mai buni meşteri români. "Erau oameni care se considerau toţi foarte buni şi nu erau de acord ca Manole să le fie şef - deşi era un geniu - mai ales că era venetic". S-a spus că, fără îndoială, problema era una de sabotaj. În zadar făcea el calcule de rezistenţă, fiindcă meşterii aveau grijă să nu le respecte, ca să se surpe ce se construia. Cel mai corect ar fi fost ca el să fi venit cu propria lui echipă.
Legendele trebuie să lase locul adevărului istoric
Exista pe vremea aceea o credinţă prin popor care spunea că la baza oricărei clădiri trebuia să îngropi o umbră. Uşor de zis, dar... greu de făcut! Procedeul era unul simplu (în spatele unei persoane care stătea la soare se măsura cu prăjina, care era ruptă la lungimea umbrei), însă urmările erau fatidice pentru cel căruia i se fura umbra, pentru că se considera că i-a fost furat sufletul şi se spunea că omul care vedea că i s-a luat umbra ori înnebunea, ori se sinucidea. Era - deci - un păcat cumplit. Ca să-i facă în ciudă lui Manole, meşterii au decis să îngroape în zid umbra Anei, soţia lui, când acesta era plecat la Târgovişte să-i mai ceară fonduri domnitorului. Ana a ales să moară decât să sufere un astfel de blestem şi s-a aruncat de pe zidurile mănăstirii. Într-una din legende se spune că Ana era sora de lapte a lui Neagoe, fiind crescuţi de aceeaşi doică. Când a venit la Curtea de Argeş, Manole s-a căsătorit cu ea şi au avut şi un copil, care a murit asfixiat când, într-o seară, planurile şi schiţele meşterului au luat foc. Copilul şi Ana vor fi îngropaţi la baza celor două turle ale pronaosului. Închiderea ei de vie în zidul mănăstirii ar fi fost o blasfemie - era inadmisibil să se construiască un lăcaş sfânt prin zidirea unui suflet viu. Cum Manole era expert în materie de simboluri, cele două turle au o spirală ascendentă, orientată spre înalt, care arată că, prin sacrificiul lor, copilul şi Ana se vor înălţa la cer. Ca o paranteză, când a venit în România, Carol I a scos mormântul Anei şi al copilului din biserică, pentru a pregăti Necropola Regală şi nu se ştie unde au fost duşi. De altfel, şi restul osemintelor membrilor familiei lui Neagoe, inclusiv ale domniţiei Despina, soţia lui, au fost mutate într-un cimitir din spatele mănăstirii. Dintre vechii domnitori au rămas îngropaţi tot acolo Neagoe şi Radu de la Afumaţi. Regele a făcut toate acestea deşi era catolic şi, conform tradiţiei, nimeni nu avea dreptul să fie îngropat într-o biserică ortodoxă, fie el chiar rege.
Din nefericire, soarta lui Manole a fost crudă până în ultima clipă, el fiind otrăvit din greşeală de Zorza - fiică de negustor evreu din Câmpulung - cu care trăise o poveste de dragoste. Conform legendei, femeia voia să-şi omoare rivalii, însă trimisul ei a încurcat recipientele şi i-a dat meşterului otravă în loc de un elixir al dragostei. Manole a murit chiar în faţa mănăstirii, în care loc tot legenda spune că ar fi izvorât un firicel de apă limpede, însă, cu timpul, a secat. Peste drum, episcopul Iosif a construit în sec. XVIII o fântână care să servească pentru călătorii însetaţi.
O artă universală ce dăinuie peste veacuri
Ar mai fi de spus că, de-a lungul timpului, Mănăstirea a fost de nenumărate ori distrusă, prădată şi incendiată. Prima avarie a suferit-o în 1600, când armata poloneză care îl va învinge pe banul Udrea la Curtea de Argeş a tras de pe dealurile dinspre Muşăteşti cu artileria şi a distrus acoperişul. A fost refăcută de ctitorul de la Comana, Radu Şerban, însă a suferit daune din nou, în iarna 1610-1611, când au venit armatele lui Gabriel Bathory care au distrus, incendiat şi jefuit oraşul nostru. A fost apoi refăcută de Radu Mihnea, distrusă din nou de turci, refăcută de Matei Basarab, după care, la 1802, a avut loc marele cutremur de 7,9 pe scara Richeter şi a fost refăcută către sfârşitul secolului al XIX-lea, în stilul iniţial, după fresca pe care apărea după tabloul votiv. Alexandru Odobescu a avut ideea să propună restaurarea Mănăstirii Argeşului, fiind prima clădire refăcută după venirea lui Carol I în România. Lucrarea a fost făcută de celebrul arhitect francez André Lecomte du Noüy.
Aceasta este a doua emisiune despre Curtea de Argeş realizată de Emilia Nicolaescu. În prima dintre ele s-a vorbit despre Negru Vodă, în cea de sâmbătă despre Mănăstirea Meşterului Manole, iar în săptămânile viitoare va urma şi cea de-a treia emisiune, în care se va discuta despre Biserica Domnească.
