VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Mă pensionez...
La început, voiam să pun un semn al mirării după titlu, dar putea fi interpretat ca semn al exclamării, ca după un strigăt, eventual victorios, dar de unde victorie la pensionare, eu de mirare sunt cuprins, ar trebui introdus un semn nou, o distincţie între exclamare şi mirare (aviz lingviştilor, dar de acum nu mai dau idei decât pe bani, din motive care vor deveni tot mai evidente cu fiecare rând care urmează), am ales trei puncte ambigue, care să sugereze o mormăială resemnat-plângăreaţă, plus un fel de eeehh, adânc, dar mohnit, economicos (banc realisto-socialist de prin anii '80: copii, nu mai alergaţi atâta, că iar vi se face foame...).
Ieşirea la pensie presupune parcurgerea mai multor etape, dacă ar începe de la coadă spre cap, nu ar mai ieşi nimeni la pensie. Mai întâi, te apropii de 65 de ani şi-ţi pui problema. Dacă depinde de tine, e o alegere relativ dificilă, pentru că jumătate dintre sfătuitori, cei mai tineri ca tine, te îndeamnă să laşi dracului odată liber locul, sunt atâţia care aşteaptă să ţi-l ia (ei nu formulează aşa, dar dacă ştii să citeşti printre vorbe, sau dacă eşti prevenit - este ceea ce fac eu acum pentru dumneavoastră - asta au în minte); cealaltă jumătate, de obicei mai mică (sunt la coadă la bancă, în zi de pensie, la coadă la analize, sau cu ochii lipiţi de Antena pi, că măcar e 3 şi-un pic, iar pi e şi mai bogat în interpretări - sau nu prea mai sunt), jumătatea celor deja pensionaţi, te sfătuiesc să nuuu, nu face prostia asta, o să vezi tu... Ca să le dovedeşti primilor că eşti un altruist, că nu-ţi pasă, iar celorlalţi că eşti un temerar, şi nu-ţi pasă, vei decide să te pensionezi. Dacă alegerea nu depinde de tine, clinc!, cum vei face 65 de ani, "doamna de la personal" te cheamă hlizindu-se oficial şi-ţi pune în braţe o hârtie semnată de director şi faimoasa carte de muncă, un carnet terfelogit de câte "doamne de la personal" au umblat prin el (pe vremuri şi domni, tunşi scurt şi zâmbind unsuros), pe copertă cu stema cea înconjurată de o cunună de spice, adunate în steluţa roşie de sus (nu mai dau detalii, m-apucă nostalgia, n-am ieşit bine la pensie şi lăcrimez deja după vremurile acelea, nu zic "înainte era mai bine" doar ca să nu mă abandonez cu totul melancoliei). Colegii îţi strâng ceremonios-hulpavi mâna, urându-ţi pensie lungă, că lată ştiu ei că n-are cum să fie, conducerea îţi trimite o "felicitare" de alamă bătută, cu un pescar cu pipă, privind de-a lungul undiţei, pensionar după cât de resemnat pare, pui hârtiile într-un dosar cu şină şi pleci la Casa de Pensii. Supravieţuieşti, mai ales dacă nimereşti pe la prânz, neinspiraţii merg toţi la prima oră. Apoi aştepţi. Ţi se promite că "până pe la sfârşitul lunii", e chiar bine că mai trec vreo două-trei-patru săptămâni, mai ai două-trei-patru săptămâni de speranţă. Apoi vine decizia, afli... Ştergi ochelarii şi mai citeşti o dată. "Nu-nu-numai atât?!..." Pentru că speranţa, inclusiv a pensionarului, moare ultima, întrebi, cauţi proaspeţi pensionari, contabili. Şi speranţa moare totuşi... "Păi, nu ţi-am spus să nu ieşi la pensie... Atâta e şi a mea..." Prestigiul tău s-a făcut mai mic decât pensia, nevasta nu-ţi vorbeşte două zile, o linişte ciudată te cuprinde, liniştea dinaintea marilor furtuni spun dramaturgii, din străfunduri se nasc valuri, dacă se întâmplă să mai deschizi şi televizorul la un post "de atitudine", valurile urcă spre mărul lui Adam, te trezeşti mormăind "jos Guvernul!" (de-aia un politician a propus, mai în glumă, mai în serios, ca pensionarii să nu mai aibă drept de vot - desigur, cu excepţia celor cu pensii speciale, jurişti, militari, primari şi, cu voia lor, ultimii de pe listă, parlamentari).
Cam aşa arată etapele transformării unui salariat inactiv politic într-un pensionar-jos-guvernul... (Recitesc textul, pentru a-l pregăti pentru tipar şi, încet-încet, - iată ce înseamnă puterea cuvântului scris, puterea presei - mă dumiresc, mă decid: nu mă mai pensionez!... Cerere: "Domnule Director, Subsemnatul...")
