VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Johan fără ţară
De data asta, niciun pic de ironie. Despre o carte, despre autorul ei - şi e uşor, pentru că, vorbind despre una, vorbim şi despre alta: cartea e autobiografică. Johan fără ţară. Străbătând lumea pe drumul păcii, aproape cinci sute de pagini, traducere de Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, transilvano-andaluză cu zâmbet tonic, doctorat în economie şi cărţi de literatură, stabilită prin sudul însorit al Spaniei, pe unde şi Johan Galtung, autorul, are o reşedinţă. Una dintre cele vreo cinci (în Norvegia, ţara de baştină, Franţa - spre graniţa cu Elveţia, Japonia - cea de a doua soţie a sa este japoneză, SUA, Spania - atâtea ştiu eu). Probabil şi de-aceea îşi zice "fără ţară", dar mai ales pentru că e al lumii întregi, cu adevărat cetăţean al satului global. Călătoreşte continuu, lucrează continuu, a scris enorm, a inventat domenii-institute-reviste, e eternul candidat la Premiul Nobel pentru Pace (este fondatorul Institutului pentru Studiul Păcii de la Oslo, rezolvă conflicte de tot felul prin TRANSCEND, un fel de firmă furnizoare de soluţii inovative, prea inovative uneori, zice el, pentru conflicte), dar probabil nu-l va primi, pentru că i-a supărat pe toţi, criticându-i pe toţi, americani, sovietici-ruşi, arabi şi evrei, nordici şi sudici, nici cu orientalii nu se are mai bine. O face profesionist, cu argumente, cu detaşare şi umor, dar tot critică se numeşte. S-a întâlnit cu Dalai Lama şi cu împărăteasa Iranului, de pe vremea când Iranul avea împărăteasă, cu Ceauşescu şi cu Robert McNamara, a prezis căderea zidului Berlinului, a făcut închisoare pentru că a refuzat serviciul militar, a trecut ilegal graniţe, are doi maeştri, Henrik Ibsen şi Mohandas Gandhi. Şi câte altele, la cei 85 de ani împliniţi de curând. Istorie trăită, istorie pe care adesea a influenţat-o.
Citiţi cartea (a apărut la Tiparg, Piteşti, în 2015, numărul 4 în seria "Biblioteca revistei Curtea de la Argeş", după ce mai multe fragmente au fost publicate în revistă, de-a lungul/latul anilor), le spune mai bine decât le-aş spune eu, scurtându-le.
Un tip genial mister Galtung, unul dintre puţinii tipi geniali pe care i-am întâlnit, cu care am avut de a face (pentru că nu mă aude niciunul, dau exemple, oricum lista incontestabililor e scurtă: Marcus, Salomaa, Rozenberg, Pawlak, Eugen Doga, Galtung am zis, şi... şi... nu-mi mai vine în minte cineva comparabil, stau câţiva la rând, de pildă, C.B., ştiu ce spun, spun ce ştiu, dar până nu face cincizeci de ani nu-i dau atestatul...). Am mai afirmat asta (despre Galtung) şi mă aşteptam să fiu întrebat cam cum definesc eu categoria, când îmi vine să spun despre cineva că este genial, dar nu m-a întrebat nimeni, aşa că mă întreb singur. Sunt oameni care mută graniţe (culturale, desigur, ştiinţa fiind inclusă), care deschid teritorii noi, eventual mai multe, dând de lucru şi altora. Dar nu ajunge marea performanţă în profesie, sunt mulţi "mari performeri" care nu-ţi sugerează ideea de genialitate, aceasta vine dintr-un halou special, greu de descris. Oameni care pot răspunde la orice întrebare (nu e nicio exagerare aici, răspunsul poate fi o altă întrebare, o remarcă ocolitoare, dar cu miez), cu hobby-uri luate în serios, de te miri când au timp şi energie şi pentru ele, cu principii, eventual hachiţe, morali şi vanitoşi, conştienţi de valoarea lor (Galtung se alintă/recunoaşte că e arogant), altruişti în mod exemplar, mereu înconjuraţi de oameni, dornici permanent să spună şi să asculte, să-i înveţe pe alţii şi să înveţe de la alţii, niciodată plictisindu-se (o remarcă a prof. Marcus), interesaţi de tot şi de toate, lucrând cu o bucurie totală, de parcă ar respira, niciodată, deci, muncind. În faţa cărora îţi vine adesea să exclami: "asta de unde a mai scos-o, cum de i-a trecut prin minte?!" Putând trece de la una la alta cu o disponibilitate totală, cu umor autentic, care creează mitologie, transformă evenimente simple în mituri. Şi multe altele... de pildă, oameni care ştiu când să se oprească (atenţie, reciproca nu e neapărat adevărată...).
