Tabletă de scriitor - DESPRE ZONA RELATIVITĂŢII PRESUPUSE
Există multă relativitate în lume şi în viaţă, adică în marele univers care ne înconjoară din exterior şi în microuniversul din sufletul nostru. Decât să ne sprijinim pe iluzii, luându-le drept ziduri de cetate, e mai bine să acceptăm o zonă a relativităţii presupuse, în care să ne găsim un refugiu. Observaţi că folosesc două cuvinte abstracte: relativitate şi presupusă, atât de abstracte şi nesigure, încât abia se mai sprijină unul pe celălalt, într-un spaţiu al imaginaţiei - ajutându-mă doar să fac o demonstraţie teoretică.
Ceea ce încerc eu să scriu acum este un fel de diplomaţie socială, referitoare la meşteşugul cuvintelor, ca şi cum sculptorul bustului regal ar vrea să aşeze în fundal şi chipul bufonului. Bufonul existenţial, în acest caz, ar fi acel imaginar pe care nu ne putem sprijini decât aluziv. Iar dacă ne foloseşte la ceva deosebit, mă veţi întreba: de ce îl înconjor cu atâtea cuvinte, ca şi cum el ar fi centrul exprimării mele, din această tabletă ?
Este ca tema lui Spiru Haret, când şi-a susţinut doctoratul la Paris, demonstrând, doar din calcul, că pe partea cealaltă a lunii, adică aceea nevăzută de pe pământ, ar fi un crater, iar craterul a fost descoperit mai târziu - purtându-i acum numele marelui ministru de odinioară. Pentru că, uneori, e bine să ne sprijinim şi pe ceea ce ne poate ajuta doar în mod ipotetic, fără speranţă, pentru că, mai târziu, îşi va schimba nuanţa.
Înţelegând acest adevăr, întors pe altă parte, încă mai putem trage o învăţături: aceea de a deduce că, în viaţă, uneori nu ne descifrăm decât în sine, adică în interiorul nostru ipotetic: în gândul nostru, care naşte alte gânduri, iar acestea altele, de unde, mai departe, încercăm să ne căutăm cu mai mult discernământ. De exemplu, laudele uşoare, dintr-un cenaclu literar, din care afli că eşti talentat, bun şi inventiv, aproape genial…Ca, la şedinţa următoare, să auzi că altul este talentat, bun şi inventiv, aproape genial…Dar care dintre noi? Atunci începi să te cauţi, fiindcă adevărul revine doar când reuşeşti să te descifrezi singur. Constaţi că... niciunul... prietenii dumneavoastră au intrat în zona relativităţii presupuse, din care trebuie să ieşiţi cu toţii: adică să înţelegeţi că sunteţi doar atâta cât sunteţi, că trebuie să munciţi mult pentru a ajunge măcar la jumătatea laudelor rostite ieri despre talentul dumneavoastră, iar azi despre altul. Apoi vă veţi feri să-l amăgiţi, la fel, pe cel care se va prezenta mâine, cu modestele lui încercări literare, să nu-l mai purtaţi prin zona relativităţii presupuse, aşa cum unii v-au purtat pe dumneavoastră.
